De fiecare data cand plec prin tara, ma incearca sentimente de patriotism. Pana la primul contact cu oamenii. Totul e "gresit", "nu se poate", "acum v-ati gasit?", "aaa, da’ e prea din scurt…", "da’ avizu’ il aveti?", etc. Romanul e, de multe ori, mai catolic decat papa. De fiecare data cand te "prinde" pe tarlaua lui sau pe tarlaua despre care crede ca-i a lui, tine mortis sa-si etaleze sefia, sa-si arate "greutatea functiei", sa-ti faca zile fripte, sa-ti puna bete-n roate si cam toate actiunile care te impiedica in a-ti duce treaba, simpla dealtfel, la bun sfarsit. Un joc pueril de muschi incordati, un "racnet al carpatilor", o simplista miza de abordare. Cand intri pe usa din fata, cu capul sus, cu buletinul de cetatean european in mana, vei putrezi pe la cozi, vei infrunta zambete acre, vei fi pus la colt pe coji de nuca cu tot cu drepturile tale, vei cere apa si merinde pe treptele primariilor, prefecturilor si al autoritatilor de tot felul. Paradoxal, cand intri pe usa din spate, cu principiul "n-ai pe cineva" la vedere, atunci usile sunt unse, oamenii sunt zambitori, hartiile prind viata si se completeaza singure, clantele n-au zavoare si totul merge ca la carte.
Undeva, ceva nu e-n regula. Undeva, ceva parca nu se leaga. Vorba unui chelner din Alba Iulia pe care l-am rugat daca se poate sa schimbe pastele penne cu paste spaghetti la un fel de mancare care avea (culmea!) acelasi sos. Mi-a raspuns suierand, apostrofandu-ma din priviri, mustrandu-ma din glas cu cel mai pur accent ardelenesc :"io va dau, da’ nu se liaga, nu-s bune asa".
Cam asa e. "Nu se liaga".