de Amtoane d’Exaspery
Carciuma. Cu specific romanesc. Steagul arborat dupa tejghea. Plasma cu imagini din tara noastra frumoasa, chiar asa, schioapa de-un picior de plai. Bucatele-bucati mari, de mancai, ca pentru un neam speriat ca nu o sa se mai sature. Bun, gustos. Cam sarat.
Tigancusa cu zambile-n celofan. Roz. Zambilele, nu tigancusa. „Hai sa va dau flori, frumosilor, frumoaselor“. Nici o reactie. Toti de la masa eram suficient de uratei. Bine. Interiorul frumos. Al nostru, nu al carciumii. Ma rog, nici al carciumii nu era rau. Insistente.
„Hai ia o floare’“. „Pleaca, Marcelo“. Aha, era de-a casei. „Haideti ca le dau ieftin, 4 lei“. „Mergi, umbla, fetito“. Spre mine. „A, pe tine te stiu“. Nedumerita. „De unde ma stii, bre“. Nu stia. „Ia floarea asta“. „Nu o s-o iau, caci am doar cardul, n-am cum sa ti-o platesc“. „Ti-o dau cadou“ „Nu trebuie, nu e ziua mea“. „Vreau eu“. Impresionata. „Nu pot sa primesc, esti foarte draguta, mai bine vinde-o altcuiva, e munca ta“. Insistente. „Te rog s-o primesti, e din partea mea“ Aproape lacrimi. „Nu trebuie, nu pot“. Imi pune celofanul inflorit in mana. Cei de-ai casei. „Pleaca Marcelo, n-auzi“ „Lasati-o, vrea sa faca un gest dragut“. „Te rog ia floarea, e din partea mea, te rog te rog“.
Capitulare. „Bine, iti multumesc“ „N-ai sa-mi imprumuti 4 lei?“ Surpriza. „Pai n-am, nu ti-am zis“. „Cere-i lu baiatu’“. „Nu pot“. „Da’ mai cauta“. „Mai bine uite, ia floarea inapoi“. Ma ignora. „Uite si la celelalte 3 fete le dau“. Intinde tuturor cate o floare. „Nu, multumim“ „E cadou!“ Voce puternica. „Ia-le de-aici si du-te!“ Bosumflare. Aer jignit. Incercare de plans spontan. Nu iese. Actorie. De amator. Isi ia florile cu demnitate nesigura. Si floarea mea cadou.
Pleaca fiindca s-a burzuluit seful localului la ea. Inapoi. Bucate. Bucati. Mari, chiar uriase, de neam prost. Gata. Eu, nu neamul. Neamul asta chiar nu se mai satura.