O experienta spirituala (pentru consistenta careia nu garantez) si un pariu cu forma cinematografica (pentru judiciozitatea caruia nu am decat entuziasm).
In patru timpi (Le quattro volte) a aparut ca de nicaieri pe piata noastra (la un an dupa ce facuse sa se vorbeasca despre el la Cannes) si ma tem ca a si disparut. Ar merita adus inapoi de cineva care sa-l si promoveze un pic (NCRR?), pentru ca un film mai neconventional nu va fi distribuit la noi prea curand. Realizat de Michelangelo Frammartino, filmul e un poem despre caile-reincarnarii-ca-misterioase-cai-ale-unui-univers-armonios, ascuns intr-un aparent documentar observational despre activitati umane (doua munci – pastoritul si prelucrarea lemnului – si mai multe tipuri de ritual religios), animaliere (niste capre si, la un moment dat, un caine) si vegetale (cum isi petrece iarna un copac) din Calabria rurala.
Fara dialoguri si practic fara efecte mai speciale decat o anumita taietura de montaj (care leaga moartea unui om de nasterea unui ied, sadind astfel ideea de reincarnare in capul spectatorului), Frammartino evoca trecerea unui spirit prin patru stari – dupa cea de om si cea de ied urmeaza cea de copac si, pana la urma, cea de fum ce se raspandeste pe deasupra strazii pe care obisnuia sa treaca omul de la inceput. Recurenta catorva spatii (printre care strada aceea), filmate de fiecare data din acelasi unghi, in cadre lungi, contribuie mult la efectul de armonie magica: spiritul se tot intoarce la locurile cunoscute – si atat de bine fixate de artist in memoria spectatorului. Admirabila rigoare a lui Frammartino, ca orchestrator de secvente, e pusa in slujba austeritatii si a gravitatii, dar are si o componenta jucausa si comica, ce se manifesta cel mai spectaculos printr-un cadru tur-de-forta implicand un catel, niste capre si un accident.