Suntem mai incomozi pentru ruine decat sunt ele pentru noi.
Acum vreo saptamana, in trecere prin Centrul Vechi, vad Selariul decopertat. Plin de ziduri abia descoperite si de Dorei bagandu-si picioarele in ele. Sa nu fiu carcotas, nu puteau sapa decat de sus in jos. Aveau, totusi, niste fete cam catranite, lucru pe care incerc sa-l explic pe baza experientei mele de scos cartofi, din copilarie: e mai delicat sa sapi printre obiecte fragile (tuberculi / ruine) decat in lipsa lor. Dureaza mai mult, sunt sanse mai mari sa gresesti si sa ti-o iei de la supervizor (bunic/maistru).
Si, in final, efortul nu te incalzeste cu nimic (excelenta in dezgropat cartofi/ruine nu aduce nimic in plus). Si atunci, ce sa le reprosezi muncitorilor? Dar ruinele sunt incomode pentru multa lume. Blocheaza strazi intregi. Apar peste tot si dureaza mult pana sunt ingropate la loc. Dau peste cap planurile urbanistice. Aduc parapeti si baraci de muncitori in locul strazilor de odinioara. Infernal… ai zice ca ruinele ruineaza Centrul Vechi! Evident, ruinele sunt Centrul Vechi. Neadecvate, poate, fata de coaja recenta de cluburi si baruri. Nu cu mult timp in urma, un buldozerist dadea peste zidul cetatii Sarmizegetusa, lucrand la o parcare. Incompetenta lui e marunta fata de iresponsabilitatea in lant care a dus la proiectarea si autorizarea unei parcari acolo. Centrul Vechi nu e in niciun fel diferit. Nu stiu cum s-or fi facut toate constructiile de aici si nu zic acum sa ne stea in gat maslina din martini. Dar mi-e clar ca ziduri ca cele de sub Selari si Lipscani nu se opresc in marginea strazii. Facem parte dintr-un proces haotic prin care vestigii de sute de ani sunt distruse de-a lungul altor sute de ani. Am putea macar sa fim constienti de asta si sa intelegem ca disconfortul actual e o parte a sacrificiului deja facut pentru confortul nostru.