printre pioni
Pana la 14 ani, sahul a fost cel mai important sport din viata mea. Aproape in fiecare duminica frecventam un club aflat aproape de casa, unde ma intalneam si jucam cu alti copii. Imi placeau mai ales campionatele de sah rapid (blitz), la care aveam timp de gandire zece sau cinci minute pentru toata partida. Mai mergeam la Clubul Pionierilor unde jucam sah afara pe masute cu tabla incorporata, cum se mai gasesc si acum prin parcuri. Din cand in cand participam la turnee de juniori fara sa fi castigat vreodata unul. Am cateva diplome cu locul II (din 3 sau 5 concurenti) si una cu “cel mai tanar participant". Am fost intotdeauna un jucator mediocru, care pierdea lejer la cei buni si care recupera la ceilalti. Nu am fost niciodata tenace si nici nu am putere mare de concentrare, calitati inerente acestui sport. Cand mai joc cu amici castig cam 80% din partide, dar n-am nicio sansa cand dau peste cineva care a facut sah profesionist. La un moment dat am fost membru al echipei oficiale a unui club de sah si am facut cateva deplasari prin judetul Constanta. Am vazut recent un documentar intitulat The Chess Player, filmat in timpul unei Olimpiade, despre echipa feminina de sah a Germaniei. Nu stiu cat de interesant a fost pentru cei care nu sunt pasionati de sah, desi regizorul se focuseaza pe jucatoare si nu pe jocul in sine. La primele imagini cu sala de competitie, m-a podidit nostalgia. Campionatele nationale de juniori, la care am participat de doua ori, se tineau in Eforie, in saloanele unui hotel urias. N-am mai reintalnit niciodata de atunci ceva asemanator cu atmosfera unui turneu de sah. Aproape ca puteam simti epidermic multele minti gandind. Ca si cum as fi fost in interiorul unui creier urias. De cele mai multe ori, gandul ca ma asteptau mai bine de doua ore in care mintea mea nu se va fi aflat in alta parte decat pe tabla de sah ma facea fericit.