Sunt momente când destinul o ia prin porumb. Sau pe la geamuri multe.
– Pe mine mă cheamă Virgil. Plutonier major, se zburleşte poliţistul.
Să-mi daţi voie doamna, domnişoară, că, deh – subliniază el cu emfază – nu v-aţi căsătorit, să va spun că n-aţi citit nimic! E imposibil să nu scrie de mine!
– Dar pe mine mă ştiţi? intervine Spiridon. Ştiţi, sunt necăsătorit…
Antonia îl priveşte cu gură căscată. Spiridon are, totuşi, o prietenă. Pune mâna pe telefon şi şuieră în microfon: „Faţă, vino repede aici, că ţi-a-nnebunit gagiu’! I s-au aprins călcâiele. Nu, proasto, nu arde! Vino imediat! Da, imediat!“
Agneta îşi lasă cotul pe masă. Când cere un foc, cinci brichete izbucnesc concomitent în aer. Dar cel mai rapid e focul lui Spiridon, dintr-o sirenă violetă, cu lanternă şi breloc.
– Domnişoară Agneta, ştiu că sună că dracu, dar suntem predestinaţi. Faţă îl priveşte adânc în ochi, gânditoare. Tony schimbă fete-fete. A încălzit şarpele la san. La sânul ei!
– Domnişoară, ştiu că nu sunt demn de dumneavoastră, că e o propunere ruşinoasă, dar trebuie să fim împreună. E scris în stele!
Popescu fluieră uşor. Anastase caută o rimă. Clientul sughite. Motociclistul se ridică din genunchi şi izbucneşte în lacrimi: „Particulele elementare“. Dar nimeni nu-l bagă-n seama.
– De ce, rosteşte lent Agneta. De ce crezi, domnule (Spiridon, i se suflă din public)…
Şi, minune, barmanul izbucneşte cursiv, fără să se împiedice în gramatică:
– Nu mai ţii minte când ne-am căţărat în cireş? Nu-ţi aminteşti când te-am tras de codiţe? Nu mai ştii când am fugit în lume, după ce tată a intrat la pârnaie şi a venit mătuşa Matilda să ne dea la orfelinat? Două voci se împletesc în acelaşi timp, a lui Spiridon şi a iubitei sale, intrând furtunos pe uşa:
– Ticălosule!
– Surioară!