Destul de trist: o clona imperfecta de vintage-Spielberg = un film mult mai bine regizat, cadru cu cadru si secunda cu secunda, decat tot ce-a mai iesit, ca blockbuster, pana in acest moment al verii.
Plasat in 1979 si povestind aventura unor copii care incearca sa faca un film cu zombi (pe pelicula de 8 mm, pe-atunci inca nedetronata de banda VHS), in timp ce in jurul lor incep sa se petreaca pe bune evenimente paranormale, Super 8 al lui J. J. Abrams xeroxeaza fidel tropii narativi si motivele tematice ale unora dintre cele mai importante filme realizate (sau doar produse) de Steven Spielberg in epoca respectiva: provincia sau suburbia vazuta ca un mic paradis, gasca de copii, parintele absent, militarii fiorosi, extraterestrul, secventa in care toata lumea priveste cu veneratie in sus, de unde vine o lumina mare. Stilul regizoral al lui Abrams e, de asemenea, o copie dupa stilul Maestrului: una lipsita de personalitate, dar destul de corecta, ceea ce e suficient ca sa faca din Super 8 (pe care l-a produs Maestrul insusi) cel mai bine regizat blockbuster aparut pana acum in vara asta.
Pe de alta parte, extraterestrul e un specimen de monstru-victima de mana a doua, rezolvarea situatiei cu el e de un miraculos scos din palarie, povestea misterioasa tesuta in jurul parintelui absent e un lest melodramatic manevrat laborios, iar vanatorii de implauzibilitati vor avea ce bodogani. Printre plusurile incontestabile ale filmului se numara fetita (Elle Fanning) chemata sa joace rolul eroinei in filmul cu zombi (ea incepe prin a-si recita rolul fara nicio emotie, pentru ca brusc sa scoata la iveala un talent care-i lasa socati pe ceilalti copii) si detaliile "de epoca“ (prezentarea unui nou gadget numit walkman, o conferinta de presa la care se fumeaza, un adolescent care ar vrea sa semene cu John Travolta in Grease).