De Citit : Altele

Bau-bau liric

| 02 noiembrie

Fiecare dintre noi are o mierla.
Cine are curiozitatea să-și bage nasul prin cărțile poeților români contemporani, mai tineri sau mai… maeștri, va găsi acolo moartea. În cele mai banale sau extravagante forme ale ei: bleagă ori virilă, cu barbă ori blondă, cu coasă sau cu silicoane, generoasă ori țață, ascunsă în floarea de cais ori în haznaua din fundul curții, călare pe un struț sau chiar struțul în persoană, moartea este, de departe, personajul preferat al poeților de pe aceste meleaguri. Dar, fir-ar!, alte subiecte mai simpatice despre care să… cuvânteze nu găsesc oamenii ăștia? Nu-i destul că se scumpesc continuu toate, că avem cele mai mari rate de mortalitate în toate sectoarele, că, pe străzile din România, dacă nu-ți cade cărămida-n cap sau nu te traznește Cel de Sus, din senin, intră unul cu mașînă-n tine și te face terci (și dacă, totuși, ai avut zile, ele ți-s numărate în spitalul în care ai fost internat)? Nu-i suficient că vezi tot mai puțin conaționali zâmbind, iar cei care o fac tocmai și-au găsit un job in străinătate și sunt fericiți că o șterg de pe-aici? Și atunci de ce scriu poeții despre moarte cu o așa de mare acribie și asiduitate? Fiindcă – mi-au răspuns șapte dintre cei șapte chestionați – vor să se înțeleagă pe sine. Adică, să afle ce naiba e cu ei pe lumea asta. Și cum poți găși răspunsuri cât de cât mai aproape de adevăr dacă nu te raportezi la adevărul cel mai… sigur: intr-o deloc bună zi, o vom mierli.
P.S.: După ce am citit câteva plachete de poezie mortală, viață mi s-a părut și mai acătării. Citiți și voi!