Umilinta se preda pe strada.
L-am intalnit pe Raskolnikov. Avea barba neagra, tunsa scurt, era imbracat cu o haina lunga si curata, in maini avea manusi tricotate. Umbla printre masinile care opreau la trecerea de pietoni de pe Calea Victoriei din dreptul hotelului Hilton. M-am uitat cu interes la agitatia lui si in secunda urmatoare m-am trezit cu el atarnat de gat. Rasuflarea ii mirosea a alcool, dar a ceva dulceag, lichior sau vodka cu arome. I-am zis scurt ca n-am bani, a raspuns cu intelegere „stiu!“. Aveam in mana o ciocolata si o carte. S-a uitat la ea si m-a intrebat „Ce-i asta?“.
I-am aratat titlul, Leviathan de Paul Auster, dar n-a parut interesat. M-a intrebat daca am citit „Crima si pedeapsa“. Am spus ca da si fericit m-a luat in brate strigand „Eu sunt Raskolnikov! Dar nu crima si pedeapsa, ci umilinta si pedeapsa!“. Am traversat cu el agatat literalamente de gat. Cand am ajuns pe partea cealalta m-a pupat pe obraz si mi-a spus ca are nevoie de 5000 de lei ca sa ajunga in strainatate, e totul aranjat. „N-am“, am zis, „Stiu“ a spus. I-am dat ciocolata, care era inceputa. A luat-o si mi-a strans mana, apoi si-a cerut scuze ca nu si-a scos manusa, drept care, in secunda urmatoare mi-a pupat mana.
Din intamplare, aratam cum nu arat deloc de obicei. Adica purtam palarie, un trench coat care imi da un aspect relativ elegant si pantofii mei „buni“ care au ajuns sa fie „buni“ pentru ca se incalta atat de greu incat ii port foarte rar. O prietena mi-a spus ca e metoda lor de supravietuire (sunt de vreo 7 ani in pantofar). Ei bine, faptul ca eram astfel intolit ma facea sa ma simt si mai jenat ca un barbat imi saruta mainile pe o artera principala. Am reusit sa ma desprind cu greu si am coborat spre Biserica Luterana. „Omu’ strazii sunt eu“, l-am auzit strigand. „Cel mai inteligent pe care l-ai intalnit! Raskolnikov! Sa nu uiti, umilinta si pedeapsa! Multumesc pentru ciocolata!“