De Citit : Editoriale

Beleaua lui Caragea

| 21 martie

Pe Lipscani 41 isi are Fotocabinetul Eugen Ciocan, Maitre Photographe. Mai mult decat un atelier, e un decor care reinvie, fotografic, proletcultismul muncitoresc sepcar, interbelicul cu tigareta si bauhaus, dar si sfarsitul secolului al XIX-lea, cu amestecul lui de muscal, lumina de gaz si mahala.
Am fost invitat acolo, intr-o frumoasa si intunecoasa zi de ianuarie, acum trei ani, la o parola cu Istodor, Tomescu, Hano si Ciocan. Ne incurajau cateva carafe de vin rosu. Martore erau trei platouase cu delicatese. Discutia nu a asteptat ca orele s-o masoare. In pauze, mai dadeam o raita prin cabinet, sa ma zgaiesc fascinat la mobile, fotografii si tapet. Lumina era scazuta, foarte rosie, de un rosu sangeriu amestecat cu smoala, ca intr-o camera obscura. Camaruta cea mai mica, de 2,5 pe 3,5 mp, din capatul cladirii, era goala. Pe peretele opus, intr-o rama cojita, o fotografie minuscula.
Cand m-am apropiat, am deslusit portretul unui barbat cu barba alba si mustatile negre, dar cu ochi intristati, avand pe cap un islic. Intrigat, am incercat sa vad cine era si de ce e singuratic pe perete. M-am aplecat sa citesc eticheta. În clipa aia am avut un vertij si privirea mi s-a impaienjenit. "Vinul…" – mi-am spus si m-am hotarat sa-l dau naibii de barbos. Insa usa camerei se inchisese, de la curent. M-am enervat. Am tras tare de clanta si am ramas cu ea in mana. Din lac in put! Stricasem usa omului. Am varat degetul prin gaura si am impins. Nimic.
Intr-o doara, am tras si – minune – s-a deschis. Numai ca n-am reintrat in cabinet, ci m-am trezit pe niste scari care se pierdeau jos, in intuneric. Din ce in ce mai uimit, le-am coborat. Toate luminile erau stinse, luna, pierduta-n nori de pacura. Era pustiu, dar si mai ciudat, Lipscanii erau de nerecunoscut, acoperiti cu colb gros si foarte curand am calcat intr-o balega. Nu mai vedeam intrarea din imobil. Din capatul strazii s-a iscat zarva. Apoi am putut zari o gasca manuind o faclie. Zgomotul crestea. La lumina aia chioara am vazut cum spargeau casele. Se auzeau strigate din toate partile. O femeie a tasnit tipand dupa ajutor si, spre tot mai inspaimantata mea uimire, am vazut ca era in tatele goale, dar invesmantata, de la brau in jos, in fuste lungi, ce mi-au parut cam tiganesti. "Ciumatii, fugiti oameni buni!" striga ea, acompaniata de hohotele gloatei. În clipa aia, m-am iluminat.
Mai vazusem minusculul portret din cabinet. Era Voda Caragea, cel care si-a inceput domnia cu o epidemie de ciuma. Si tot in clipa aia, o mana m-a extras literalmente din intuneric. Eram gata sa fac pe mine de frica. Insa Ciocan ma tragea vijelios prin camerele sangerii. Inainte de a reintra in hol, s-a intors spre mine si mi-a zis din varful buzelor: "Ai vazut si tu, nu-i asa? sst!"