Holografica
Cezar PARLOG
Odata m-au dat astia de la nu stiu ce televiziune pe la niste stiri de dupa-masa. Fusesem pe la un fel de seminar si poate ca, fiind vara, campionatul de fotbal terminat, Becali la incarcat in Athos si Parlamentul in binemeritata vacanta, locurile la Telejurnal erau cam neocupate.
M-am bucurat si eu ca taranu’ aparut pe sticla, apoi am cautat innebunit inregistrarea pe net; ca sa dau la lume. Bineanteles si la cele doua gagici pe care le aveam. Una era p-aici, alta la vreo suta de kilometri mai in sud. Cum sta bine unui barbat respectabil si adevarat, care aplica diviziunea sociala a muncii. Stiu ca le-am dat si mura-n gura, zicandu-le chiar si minutul in care apar, nu se stie, cu fetele astea!…
Fisa mi-a picat destul de tarziu, cand ma revedeam cu mandrie pentru a cinspea oara: inelul! Verigheta mea argintie stralucea cuminte si compromitator la locul ei, si ar fi iesit in evidenta chiar daca reduceau aia lumina la jumate. Rapid, cu noroc, abia de-am avut timp sa compun mintal o minciuna sfruntata si sincera, ca au si sunat telefoanele intrebatoare, cu tonuri ridicate si izuri de adio: fetele nu stiau ca eram luat cu acte. A fost greu, munca multa, solicitare si determinare. Pana la urma a fost oarecum multumitor, nota de trecere, bilant 50%. Cu una am scos-o la capat, ba chiar a fost mai fain in continuare, poate abia acum, avand familie acasa, am devenit o persoana de incredere, fara copilarii, indragosteli si alte chestii de puber plin de cosuri. Cu cealalta nu.
De atunci nu mai port verigheta, nu se stie de unde, din ce tufis, metrou ori sala de lectura mai sare vreun iepure binevoitor si irezistibil.
Desi baietii mai spun ca ar fi mai cautati cei cu ea acolo, la locul ei, nu-i iau in seama. Asa o fi, stiu si eu ce sa mai zic?! O sa merg totusi sa o iau maine din cutia aia de valori de la banca. Miine e ziua ei, macar asa, in dar…
La multi ani, Estela!