Romanu-i nascut muzical.
S-a incheiat festivalul Enescu, prilej cu care trag cel putin o concluzie: romanii sunt tare sensibili. Ceva cu totul aparte. Nu cred sa existe pe vreun meridian atata empatie. Fiecare vibratie de pe scena aduce dupa ea raspunsul prompt al publicului, la unison. Se infoaie instrumentele pe scena, se umfla armoniile, se infierbanta notele muzicale? Publicul reactioneaza asijderea.
Este un dialog teribil, furtunos, de o acuratete fantastica. Nu asculti in orice zi Mariinsky sau Saint Martin in the Fields si nu ai intalnire zi de zi cu Zubin Mehta sau David Garrett si totusi legatura spontana este atat de temeinic surprinzatoare ca te buimaceste putin. Vezi niste campioni care-si dau pase magistral. Orchestra – Public. Public – Orchestra. Daca doriti sa revedeti cu ochii mintii suvoiul extatic, dar mai ales daca nu ati fost prezenti, am sa incerc sa redau continutul inefabil al fiecarei seri de concert, structura fiind aceeasi. Incepe orchestra. Mozart, sau Enescu, sau Mahler sa zicem. Paam… param (violoncelele)… tiii taa ta (viorile)… fiu fiu (flautele)… bum bum baaam (tobele)… clinc clanc clinc (nu-mi vine acum denumirea). Sfarsit.
Moment in care fantasticul isi face loc. Incepe publicul sa tuseasca cu acelasi aplomb, fara teama: oeah oaeah (elevi), boeah- boeah (studenti), coh-coh (doamne mai subtiri), hmmm-hmmm (domni sobri), hrrr-hrrr (nasuri infundate de toate tipurile). Si iar incepe muzica. Si iar tuse. Pana la final. Nimeni nu se lasa. Superb. Publicul nostru, cat e el de modest, a fost frate, la inaltime. Cineva imi sopteste in casca – cica nu era cor de oameni pregatiti sa tuseasca pe diferite tonuri, ci pur si simplu erau raciti si in pauzele de muzica lasau sa tropaie violent virusii pe care-i ferecau in timpul muzicii, nemaisufland. Si? Teoria mea e imbatabila. Tot sensibili se cheama ca sunt.