De Citit : Editoriale

Showman-ul ca educator popular

| 06 februarie

In Lincoln, expertii Spielberg si Kushner vin cu solutii foate istete la problema – deloc simpla – de a servi o lectie de educatie civica (americaneasca) sub forma de entertainment.

In Lincoln, regizorul Steven Spielberg si scenaristul Tony Kushner se achita inteligent de o sarcina dificila: realizarea unui nou cine-portret oficial al veneratului presedinte american – portret care sa-l (mai) “umanizeze” fara a-i stirbi din aura. Prima lor miscare abila este ca, in loc de a se apuca sa povesteasca toata viata lui Lincoln, focalizeaza pe o perioada de cateva luni din 1864-1865, culminand cu votarea, in Camera Reprezentantilor, a celui de-Al Treisprezecelea Amendament, care abolea in sfarsit sclavia.
O alta decizie ingenioasa este aceea de a ignora partea “de actiune” – Razboiul de Secesiune, care inca se mai derula in lunile respective – si de a se concentra chiar pe procesul legislativ, nu in ultimul rand pe machiavelismul metodelor lui Lincoln si ale aliatilor sai (mita electorala, intimidare s.a.).
La standardele lui Spielberg (mai ales ale operei lui de istoriografie populara), regia nu e grandilocventa – atat retorica vizuala, cat si muzica pompieristica a lui John Williams, sunt neobisnuit de retinute; primeaza spectacolul verbal al dezbaterii parlamentare, spectacol care, asa cum l-a pirotehnizat incercatul retorician Kushner, e dramatic, dar si comic – politicienii se insulta copios si inzorzonat, spre bucuria actorilor imperucheati si imperciunati (in frunte cu Tommy Lee Jones), care se pot deda la acrobatice exercitii de elocutiune.
In rolul lui Lincoln, Daniel Day-Lewis foloseste o voce muzicala, dar nu stentoriala, ci, dimpotriva, chiar tremurator-subtiratica, si proiecteaza o imagine de hatru din popor, dand totodata de inteles ca aceasta imagine (adesea exasperanta pentru cei din jur) a fost adoptata de presedinte ca un camuflaj strategic.