Harry Potter si talismanele mortii – partea a doua incheie un capitol nu chiar glorios, dar, una peste alta, destul de respectabil din istoria artei cinematografice de masa.
Seria Harry Potter, care a inceput acum un deceniu intr-o atmosfera vesela, de reconstructie mcdonald-izata sau disney-world-izata a unei traditii literare specific englezesti, se incheie intr-o atmos- fera sumbra, de "amurg al zeilor“, cu razele de energie emise de baghetele celor doi vrajitori inamici, Harry si Voldemort, ciocnindu-se iar si iar in mijlocul unui Hogwarts bombardat pana aproape de ruina totala. De data asta, regia lui David Yates e complet lipsita de orice element de neconventionalitate, de ludism sau de excentricitate (cum a fost filmuletul de animatie inclus in episodul precedent), dar e adevarat ca regia Potter-urilor, indiferent cine a mai semnat-o, rareori s-a remarcat prin asemenea elemente: in general, politica institutiei Potter a fost ca prea multa personalitate regizorala strica – mult mai sigura e mediocritatea cu temele facute. Pe de alta parte, in spatele hocus-pocusului si al bombasticismului blockbusteristic apropo de lupta dintre Bine si Rau, cele opt filme se incheaga intr-o cronica nu lipsita de consistenta a extazelor, chinurilor si descoperirilor copilariei/adolescentei – inclusiv descoperirea ca majoritatea oamenilor/vrajitorilor nu sunt nici 100% buni, nici 100% rai –, cu o dimensiune aditionala de „valoare documentara“ data de faptul ca cei 10 ani pe care s-a intins seria chiar i-au adus pe actorii principali de la copilarie la maturitate. Si, pe langa ei, distributia a fost mereu plina de eminente ale ecranului si scenei britanice, in roluri care macar unora le-au dat sansa de a se zbengui creativ prin istoria stilurilor actoricesti. Pentru acest ultim episod, toate onorurile i se cuvin lui Alan Rickman, cu al sau iconic Severus.