De Citit : Editoriale

Lima noata-i o comoala

| 27 octombrie

Am avut ocazia in ultima vreme sa fiu martor la procesul de invatare a vorbitului. Si ma refer, in cele ce urmeaza, la limba romana dar si la copii.

Sa inveti limba romana, cand ai mai putin de 2 ani, poate fi dificil, dar nu prea ai de ales. Daca alegi sa o inveti cand ai mai mult de 30 de ani si esti strain e si mai dificil, cu toate “s”-urile si “t”-urile ei, cu “I”-uri peste tot si pluraluri/plurale dubioase. E ca umbra unei pisici pe perete: cand apare, cand dispare. Gresesti si fara sa vrei. Spre deosebire de engleza, multe chestii din romana nu fac sens si nu par sa respecte vreo regula. Reflexivele apar si dispar cand vor ele, iar exceptiile intrec regulile aproape de fiecare data. Ma uit la copilul de langa mine si aud cum incearca sa pronunte “maimute”. Si reuseste doar “mapute”. E vreun motiv pentru care Academia Romana, in procesul vocabularesc de simplificare si reinnoire a limbii, n-ar accepta ca de acum inainte sa spunem maimutelor “mapute”? “Mapute” nu are “t”, cea mai percusiva consoana din limba romana, dar si cea mai greu de pronuntat cand ai gura uscata. “Mapute” e superioara, e fluida, e usor de invatat de straini si are un aer exotic African in ton perfect cu animalul enuntat.
Ce mai, e un inlocuitor ideal pentru invechitul “maimute”, tot mai evitat in ultima vreme in favoarea modernului “primate”. Spui “mapute” si simti cuvantul cum isi desface o banana. Daca as fi presedintele Academiei, la ora asta, “maimute” ar fi fost istorie. Si aud in fiecare zi inlocuitori pefecti pentru cuvinte greu de pronuntat. “Chit” (soarece), “bubu” (bunica), “bu” (bufnita), “ma” (caine), “iaia” (liliac) si “gaga" (gasca) sunt cuvinte superioare pentru secolul vitezei.