De Citit : Editoriale

Joaca de-a filmul

| 11 mai

Nu fara talent.

O comedie blanda, oarecum in traditie ceha, despre o fabrica din Romania anului 1986, care serbeaza 65 de ani de la infiintarea Partidului Comunist, Visul lui Adalbert e destul de lax structurat, nu foarte proaspat si lipsit de cine stie ce miza, dar in acelasi timp e, in mod evident, filmul unor oameni nu lipsiti de talent, a caror principala ambitie, facandu-l, pare sa fi fost aceea de a-si face lor insisi placere si a caror joaca are un anumit farmec. Acumularea dramatica (adica progresia evenimentelor in directia catastrofei care se anunta a fi serbarea) trece pe locul doi, in schema de prioritati a regizorului debutant Gabriel Achim, in favoarea acumularii de tuse retro mari si mici – echipa Steaua cea din ’86, videocasetofoanele, titlurile de filme si de carti populare in epoca, toate astea sunt fetisuri exhibate cu insistent dragastoasa.
Filmul e destul de idiosincratic stilistic (o secventa de dialog e construita din cadre care incep cu cate o violenta panoramare orizontala) si cinefilic intr-un mod poznas-studentesc: titlul sau e si titlul unui film-in-film, facut de un inginer specializat in protectia muncii, ale carui ambitii artistice reusesc sa cunune realismul socialist cu suprarealismul, cireasa de pe tort fiind o copie dupa ultimul cadru din Calauza. Decent aprovizionati de scenaristi (Achim si Cosmin Manolache) pe partea de dialog, Gabriel Spahiu (in rolul ambitios-artisticului protector al muncii) si Doru Ana (in rolul sefului sau) fac un cuplu bun de clovni-filozofi, iar din restul distributiei se evidentiaza mai ales Anca Androne (care, pe langa faptul ca face o splendida figura retro in rolul ei de secretara, mai face si un neasteptat travesti in filmul-din-film).