De Citit : Editoriale

Sesiune

| 20 ianuarie

De ne-comunicari

Nu stiu ce legaturi mai aveti cu viata academica, daca sunteti la facultate sau ati fost, daca mai tineti minte ceva si, daca o faceti, daca retineti doar lucrurile placute sau si celelalte. Dar pentru ca ne cunoas­tem o sa imi permit sa va povestesc, spe­rand sa pun lumina pe memorii placute, cum a fost la inceput de sesiune. Sunt un barbat in toata firea, de 36 de ani, cu un oarecare statut. Uitasem ca in facultate, studentul e student. Probabil ma asteptam sa fie doar o joaca de adult. O, nu! Departe de asta. M-am asezat in banca unde am reusit. Profesoara a asteptat pana gala­gia a devenit doar murmur, apoi l-a anihilat pe cel din urma privindu-ne atent. "Acum se va auzi doar vocea mea!“. Avea dreptate, credeti-ma. Ne-a scanat privirile si a continuat, sigura pe ea. "Cine vorbeste cu vreun coleg sau nu are telefonul inchis, iese afara. Pe loc!“. M-a speriat. Spre deosebire de acum cincisprezece ani, nu imi permit sa invat la vara. Ne-a inmanat grilele. Am inceput sa scriem, speri­ati, in liniste deplina.

Nu exagerez. Genul ala de examen, in care chiar risti. Am cerut de la colega din spate o coala, pentru ciorna, si am inceput sa scriu. Peste vreo zece minute simt in spate un deget care ma impunge. "Nu. Stiu ca sunt de rahat, dar nu“, m-am gandit. Degetul continua sa atace sistematic, crescandu-mi, ca o apasare de telecomanda, cu fiecare atingere, rusinea imensa ca seman cu neplacutele alea din facultate care sopteau "de ce dracu’ nu-ti inveti???“ cand le ceream, disperati, ajutorul. Apoi mi-am amintit ca mi-a dat o coala de hartie. M-a ajutat. Si eu? Ce fac? O ignor egocentrist. "Ok“, ma gandesc, „o sa ma intorc incet, o sa aflu ce vrea, o sa ii scriu pe foaia pe care mi-a dat-o si o sa i-o furisez cu spatele. Ma las pe spatar. "Zi!!!!“, o incurajez. Vocea ei calma, puternica, auzita in toata clasa, m-a scufundat pe vecie intr-o fantana calda de penibil. "Foaia de prezenta, ia-o si semneaza-te“.