De Citit : Cărți

Lansare de carte: „Blues de Timisoara – O autobiografie Bela Kamocsa”

| 30 martie

Sambata, 02 aprilie 2011, de la ora 20.30, la Passage Club are loc lansarea cartii lui Bela Kamocsa: "Blues de Timisoara – O autobiografie Bela Kamocsa" (Editura Brumar 2011)
Timisoara, Phoenix, blues si alte stari de spirit…
"Spre sfarsitul toamnei trecute, pe cind ma intorceam in tren de la Bucuresti, unde fusesem pentru tirgul de carte Gaudeamus, din nenumaratele carti ticsite in genti si plase, am ales sa citesc la drum, dupa cum imi propusesem chiar din momentul in care o primisem de la Robert Şerban, poetul si directorul editurii Brumar, cartea de memorii a legendarului Béla Kamocsa – Blues de Timisoara. O autobiografie, Editura Brumar, Timisoara, 2010, volum ingrijit de Tinu Parvulescu, 175 de pagini, pret neprecizat –, abia iesita din tipar cu citeva zile inainte de tirgul de carte de toamna. La sfarsitul lecturii, incheiata inainte de a ajunge trenul la Iasi, o senzatie acuta ca e „prea putin”, atit de atasanta, de intens atragatoare s-a dovedit parcurgerea acestei scurte autobiografii, care ii datoreaza ingrijitorului editiei nu doar aducerea manuscrisului la formula cea mai buna pentru tipar, ci si producerea actului de marturisire ca atare. Dupa cum scrie Tinu Parvulescu in scurta introducere la volum: „Întilnirea cu moartea reprezinta un alt altfel de moment reflexiv-confesiv. Proximitatea ei te indeamna sa cauti demnitatea existentei, rostul unei vieti in aceasta lume. Cartea de fata raspunde acestei provocari. Fata in fata cu perversitatea mortii, Kamo incearca sa se explice. Rezultatul este acest volum de amintiri, pe care l-am scris impreuna la scurta vreme inainte de disparitia sa”. Ţine cumva de miracol ca Kamo, grav bolnav, cu presimtirea mortii in suflet, a gasit puterea sa ne lase mostenire, aproape d`outre tombe, aceste fabuloase amintiri din si despre Timisoara perioadei postbelice si a muzicii rock si blues de acolo din ultima – aproape – jumatate de veac.
Este incredibil cata istorie muzicala si cata istorie pur si simplu pot sa incapa intr-un spatiu tiparit de numai 175 de pagini! Avem, mai intii, Timisoara imediat post-belica, cartierele sale muncitoresti, cu saracia lor, dar si cu farmecul jocurilor si al prietenilor din copilarie, dintre care aveau sa se selecteze, de altfel, si membrii primei formatii din care a facut parte Kamo, la mijlocul anilor `60, Sfintii, laolalta cu Nicu Covaci, Mony Bordeianu, Dorel Vintila, Claudiu Rotaru (componenta din 1966). Este perioada in care cinta ba la Clubul CFR, ba la cluburi de fabrica, ba la – mai selecta! – Sala Lira. Urmeaza aparitia fabuloasa a Phoenix-ului, cu primele MP-uri, de care imi amintesc perfect, cele cu Canarul, Vremuri, Nebunul cu ochii inchisi, cu prima aparitie la TVR, inca ingaduitoare cu parul lung si muzica „decadenta”, cum avea sa fie poreclita cu prilejul „micii revolutii culturale”, declansata de Ceausescu la intoarcerea din vizitele din China maoista si Coreea lui Kim Il Sung. Tot atunci, prin premiile primite la Festivalul Artei Studentesti, sectiunea Beat (1968) si la festivalurile de la Club A, gloria Phoenix-ului devine una nationala, iar la Timisoara formatia isi face trecerea din cluburile muncitoresti la Casa de Cultura a Studentilor. Cred ca nu voi uita nicicind disputele mele liceene cu colegii de generatie, cu citiva ani mai mici decit „idolii” nostri, in ceea ce priveste formatiile romanesti ale momentului, ierarhia acestora, ca era vorba despre Phoenix, formula standard, de Rosu si Negru, carora li se adaugau, pina la un moment dat, Sfinx si Sideral Modal Quartet. Dar fetele? Fetele, da, erau bransate pe Mondial, formatie mai lirica, care compunea pe versuri de Eminescu, Minulescu etc. Nu era, desigur, o formatie rea, insa noi, baietii, preferam un gen ceva mai putin liric, mai dur, ori macar textul sa contina o anume forta subversiva, cum stateau lucrurile in amintitele cintece de inceput ale Phoenix-ului.
Odata cu „mica revolutie culturala”, a inceput destramarea primului Phoenix – in 1971, Mony Bordeianu a plecat in State, urmat, an dupa an, de plecarea tuturor membrilor acelei prime formule, cu exceptia lui Kamocsa. Înainte de propria sa plecare, Nicu Covaci a format a doua trupa, cu care va incerca sa se adapteze vremurilor – regimul intrase in faza sa national-comunista – ca sa reziste ca muzician. Etno-rockul, rock-ul folcloric nu erau insa pe gustul lui Kamo, care nu l-a insotit pe Covaci in aceasta aventura, ci a preferat sa se indrepte spre o cariera muzicala in jazz si, mai ales blues. A creat Gramofon si, apoi Bega Blues Band, a cintat cu Paul Weiner Quartet, precum si cu aproape toti marii muzicieni de jazz romani, de la Johnny Raducanu la Mircea Tiberian, ba chiar si cu foarte multi straini. Dupa 1990, cind fostii membri ai Phoenix-ului s-au repatriat sau au venit in vizita in tara, le-a facut „re-introducerea” in calitate de invitati speciali ai formatiei sale. Şi acum se mai vorbeste despre concertul aniversar de 25 de ani al Bega Blues Band, din 2007, care l-a avut pe Mony Bordeianu invitat special! Iar daca in anii `80, a fost unul din animatorii Festivalului de Jazz de la Sibiu, in anii `90, avea sa fie unul dintre inventatorii Festivalului de la Garana, caruia avea sa-i ramina fidel pina la despartirea sa de aceasta lume, in ianuarie 2010.
Nu as trece peste bogatul material iconografic al volumului – fotografii cu membrii Phoenix-lui in tineretea lor si la trei-patru decenii distanta, imagini din concerte, coperte de discuri, afise etc. Mie, ca om tuns de doua ori de Militie, la inceputul anilor saptezeci, mi-a ramas gindul la o „adeverinta pentru purtat parul lung”, motivul fiind acela ca ar fi jucat intr-un film!, obtinuta de Kamo prin viclenie! El care era un om atit de sincer! Şi mai este ceva, pasajul acela de la inceputul cartii in care marturiseste cum ar fi dorit el sa vorbeasca din balconul Operei timisorene si nu a reusit, atit erau de dese randurile de revolutionari. Voia sa vorbeasca, desi i-a placut mereu mai mult cintecul decit discursul, dar n-a reusit. Şi, ca fost membru al primului Phoenix si unul din cei mai mari bluesmeni pe care i-a avut Romania, era deja aproape o legenda!
Cred ca Tinu Parvulescu, laolalta cu editura Brumar, merita toate multumirile si laudele noastre pentru aceasta atit de pretioasa si atit de bine vorbita/scrisa restituire a unei parti din memoria noastra cea mai buna, din niste vremuri, in general, cum se spune, „de trista memorie”.
Liviu Antonesei
, 28 februarie 2011
Sursa: http://www.artasunetelor.ro/Recenzii_carti.html