Carmina Burana : de la Teatrum mundi la Teatrul coregrafic
Muzica lui Carl Orff pe texte profane din secolul al XIII-lea evocând depravarea lumii, tânjeala după iubire și iubiri, excesele legate de băutură și alte vicii, mă duce la ritual și la exorcizare.
Exorcizări, ritualuri am și căutat să reinventez. Prin mijlocirea mișcarii coregrafiate cu minuțiozitatea unui mecanism de ceasornic. Fie că actul dansat se consumă pe muzică sau uneori numai pe textele în latină ale celebrei cantate lumești.
Mecanism precis, da, dar al unui ceasornic dement care nu ne măsoară numai timpul ci și ascunzișurile vieții.
Ca în El Grand Teatro del Mundo al lui Calderón de la Barca sau precum personajele din Iluzia comică a lui Corneille, ne jucăm fiecare rolul, în mod conștient sau nu, pe scena acestei lumi. Nefiind însă până la urmă (sau chiar de la început) decât niște jucării în mâinile destinului, ale Fortunei.
Personajul principal este grupul de oameni, mulțimea, mundus, din care fiecare dintre noi facem parte. Personajul individului izolat (pe care l-am numit EGO) este cel pe care l-am fi putut juca fiecare dintre cei prezenți la spectacol: actori și/sau spectatori.
Ceea ce mă pasionează în calitate de creator, de făcător de dansuri, este tocmai de a putea lucra într-o cheie diferită. A ceea ce eu numesc Teatru Coregrafic. Adică un tip de teatru scris și făptuit pe limba mea. Cea coregrafică. Atât în sensul interpretărilor cât și în cel al compoziției. În care destinul este coregraful, arhitectul, întregii construcții.
Aș dori să scot în evidență deosebirea demersului meu față de cel al faimosului și foarte răspânditului dans – theatre (Tanztheater) în care dansatorilor li se cere să fie actori, adică să acționeze și să gândească în termeni teatrali.
În piesa mea de Teatru Coregrafic, actorii sunt, dimpotrivă, chemați să devină dansatori, să gândească și să acționeze în termeni coregrafici.
Să fie eu. Adică Ego.
Gigi Căciuleanu