Un crowd-pleaser festivalier venit pe urmele lui The Artist.
O contributie spaniola la mini-trendul (daca nu e prematur sa i se spuna astfel) care a explodat acum doi ani cu The Artist, noul film mut-si-in-alb-negru Blancanieves (proiectat in cadrul Festivalului International de Film Bucuresti) o transplanteaza pe Alba ca Zapada intr-o Sevilie stereotipica (toata numai coride si flamenco) de la sfarsitul anilor ’20. Eroina (Macarena García) e acum o fiica de toreador schilodit in arena si esuat sub controlul unei infirmiere ahtiate dupa bani (o Maribel Verdú hiper-vampoasa). Piticii sunt un grup de toreadori-mascarici itineranti.
Initial, unul dintre ei pare a-si face incalzirea pentru a juca si rolul printului salvator, dar finalul acestei variante a basmului lasa sub un mare semn de intrebare insasi posibilitatea existentei unui asemenea print. Emotiile or fi ele primare si maximale (ca in basme si ca in melodramele din epoca filmului mut), dar filmul lui Pablo Berger e la zi din punct de vedere ideologic: sensibil la aspecte precum independenta femeii sau discriminarea impotriva persoanelor mici de statura, filmul se arata la fel de constient si de propria apartenenta la o industrie a spectacolului stereotip-folcloric adresat turistilor, industrie pe care o descrie cu un oarecare cinism.
In The Artist, nostalgia dupa filmul mut era subintinsa de nostalgia unei lumi pasamite mai cumsecade sau mai inocente, pe cand aici, dragalasenia e inspicata cu grotesc si cu sadisme (inclusiv sexuale). Din punct de vedere tehnic, pastisa e la acelasi nivel ca in The Artist – focalizata nu atat pe reproducerea unei (sau mai multor) estetici particulare, cat pe evocarea glossy a unei idei generale despre filmul mut.