Zgomotul din spatiu…
Data trecuta va spuneam de James Blake care avea doar 21 de ani (o fi facut 22 intre timp). E, si astazi avem un domn la venerabila varsta de… ati ghicit, 21 de ani. Ca sa nu mai spunem ca acum putin timp ne-a si facut o vizita. Am scris si mai demult, referindu-ma la scena alternativa-indie din Statele Unite, ca simt o mare afluenta creativa venind dinspre cealalta parte a oceanului. Dar, si-n materie de muzica electronica se intampla niste lucruri cel putin interesante, desi sa-l bag pe Jaar in categoria de producatori americani n-ar fi tocmai onest fata de Chile. O fi ceva si-n Chile dom’le, si da, faceam aluzie la Villalobos. Ce mi se pare oarecum paradoxal este ca Nicolas Jaar este cunoscut ca fiind un artist de, sa zicem, techno, iar albumul Space is Only Noise este departe de a fi unul de dans. Sunt niste elemente foarte clare de techno care ies din cand in cand la suprafata, printre partile organice si secventele muzicale halucinante si excesiv de aerate. Ma distreaza cum cateodata, un artist este atat de bun in pofida faptului ca muzica lui este una de nisa, incat poate sa faca foarte relaxat pasul spre mainstream si pop. Poti sa cazi in capcana asta din cauza partilor vocale. Vocea pacaleste intotdeauna! La fel este si cu James Blake.
Este atat de coerent ca discurs muzical incat substratul scapa de multe ori. E, la Jaar lucrurile stau un pic altfel. Este un aer foarte straniu care pluteste peste tot in albumul Space is Only Noise. Desi la baza este muzica electronica, parca are o alura de neo-folk. Chiar si bucatile digitale parca potenteaza nostalgia si angoasa partilor acustice si vocale. Peste toate astea pluteste un aer cinematic, parca ar fi un soundtrack de film noir. Pe de alta parte, recunosc ca este infricosator raportul dintre maturitatea muzicala a lui Jaar si varsta lui. Parca mai rau ca niciodata, este era copiilor minune. Inca astept sa regleze Boards of Canada balanta.
***
Click pentru toate recomandarile muzicale.