De Citit : Editoriale

Utopia cinefila a lui Quentin Tarantino

| 16 ianuarie

Acum intr-o noua manifestare: Django Unchained.

Truffaut spunea ca un produs cinematografic e valoros atunci cand manifesta doua lucruri: viziunea particulara a autorului sau asupra lumii si viziunea sa particulara asupra cinema-ului. Dar, in cazul lui Tarantino – un sclipitor si totalmente filmocentric postmodernist –, viziunea asupra cinema-ului (cat se poate de particulara) tine loc de viziune asupra lumii.
Ce-i drept, atat noul lui film, Django dezlantuit, cat si filmul lui precedent, Ticalosi fara glorie, se refera la realitati istorice enorme (sclavagismul american, respectiv Holocaustul nazist), deci incomplet reductibile la o istorie de reprezentari filmice – la setul de situatii generice, tipologii iconice, clisee stilistice etc., care, puse de Tarantino intre ghilimele omagiale, compun “limba” vorbita de acest cineast, “tarantineza” in care trateaza el despre orice subiect. Dar ambele filme sunt, de fapt, utopii cinefile – celebrari ale capacitatii cinema-ului popular de a razbuna, pe plan fantasmatic, strambatatea lumii reale.
Daca Inglourious Basterds rescria istoria celui de-al Doilea Razboi Mondial, facand din cinefilie forta care-l dobora (la propriu) pe Hitler, Django opune sclavagismului istoric un nou erou “folcloric” afro-american, forjat prin fuziunea a doua genuri candva rau famate: spaghetti-westernul si blaxploitation-ul. O face cu mai putina prospetime decat filmul precedent (Christoph Waltz, care juca acolo rolul unui SS-ist, joaca aici un rol pozitiv, dar cu exact aceleasi – delectabile – manierisme), insa tot cu brio – cu jocuri vodevilesti de false identitati (tot ca in Basterds), cu umor de mai multe feluri (de la burlesc la negru), cu ludice discordante stilistice si cu actori in verva.