Alpinistul imobilizat si estetica mura-n-gura a lui Danny Boyle.
In 127 de ore, Danny Boyle spune povestea unui alpinist amator (James Franco) care si-a petrecut cinci zile imobilizat intre doi pereti de stanca, nereusind sa se elibereze decat printr-un act socant de autoviolenta. Subiectul constituie o provocare interesanta pentru un regizor atat de kinetoman si de orientat spre Spectacol cu “s” mare cum e Boyle: de unde sa scoata kinesis (miscare) si Spectacol?
Solutia lui facila – sa iasa din cand in cand din canionul-mormant, pentru a ne arata amintirile si visele eroului – e cu atat mai banala cu cat fanteziile si amintirile respective sunt filmate ca niste reclame la bere sau la Kodak (vorba sloganului: “aceste clipe numai cu filmul Kodak”), din care se incheaga o conformista lectie de viata. In afara de asta, Boyle cauta in permanenta unghiuri de filmare asa-cum-mai-rar-vedem, iar atunci cand eroul, care a inceput sa vorbeasca singur, pretinde ca se afla intr-un studio TV, unde a fost chemat sa dea socoteala pentru prostia sa in fata moderatorului, a prietenilor si a publicului, Boyle nu-l lasa pe actor sa lucreze singur, numai cu vocea lui si cu imaginatia spectatorului, ci-l “ajuta” cu voci din off si cu split-screen-uri. Retorica lui vizuala nu numai ca nu lasa nimic imaginatiei spectatorului, dar, fiind o retorica tonica (in felul acela impersonal si cu-tot-dinadinsul, propriu televiziunii), ea rasoleste accentele pop-existentialiste prezente in scenariu (cugetarea eroului cum ca "bolovanul asta ma astepta de cand m-am nascut“).
Rezultatul e mai putin o experienta de cinema si mai mult un episod de (super)reconstituire dintr-o emisiune dedicata sporturilor extreme. O buna parte din vino-ncoacele sau se tine in acel act final de automutilare.
Click pentru detalii film, foto, trailer si program.
***
Click pentru cele mai recente review-uri.