In orice societate civilizata apar tot felul de contraste, mai mult mai mai putin tipatoare sau pestrite, mai mult sau mai putin sonore sau vizuale. In ultimul timp aud din ce in ce mai mult despre un "concept", despre un soi de "non-vivat concurenta". Haterii. Adica un fel de oameni care sunt pusi pe critica distructiva, un fel de specie aparte, care, vezi Doamne, se hraneste din "panoul rusinii", aratand cu degetul spre semeni. Da domne’, am inteles din definitie, omu’ uraste ceva. Ca d-aia ii zice "hater". Acu’ stau si ma gandesc cum si in ce fel se aseamana cu un concept mult mai des intalnit mioritic, fara adaptari asimilate lingvistic, fara sindromul hipster-like. Am auzit mult mai des, prin cantece, cantecele, zicale, urari, juraminte, vorbe de ocara sau de duh, sintagma "sa moara dusmanii mei". Initial m-am dus cu gandul la "sa moara si capra vecinului", da’ dupa jumatatea sintagmei, am realizat ca ala cu capra are si el o capra moarta pe undeva pe la el prin curte. Ca de aia se zice "SI" capra vecinului. Pe cand la asta cu dusmanii reiese ca o asemanare ar suna "sa moara si dusmanii mei", deci carevasazica nu le are. Sa moara dusmanii mei, devine atunci un indemn, un soi de lozinca piperaniana sau suburbana, un fel de strigat de lupta. El poate suna ca o urare in sine, ca un discurs motivational (ex: – ma gandesc sa moara dusmanii mei ca sa-mi fie bine) sau ca un juramant (ex: – Sa moara dusmanii mei daca nu fac asta). In ultimul caz, inclin sa cred ca e folosit cu precadere ca pe o scuza apriori a nereusitei ce va fi sa vina. Eu nu o sa pot sa fac asta deci implicit, dusmanii mei vor muri. Ceea ce te indeamna mai abitir sa nu reusesti. Par examplu, "- Fraiere, n-ai tupeu sa sari! – N-am tupeu? Sa moara dusmanii mei daca nu sar de la trei". Pe langa asemanarile cu Arghezi, doritorul de senzatii extreme isi aloca un fals juramant pe care stie clar ca n-o sa-l onoreze. Pentru ca daca stia, atunci ar fi jurat pe ceva mai valoros. Sau poate el chiar isi iubeste dusmanii.