Bicicleta apelor – canotca
Moment 1. Acum cativa ani, un prieten de-al meu, mare pasionat de natura si imagine, a tras de mine, m-a pus intr-o canoe si m-a tarat intr-o aventura in Delta Dunarii. Concluzia? Acum sunt dependent de delta. Nu se intampla de multe ori in viata sa ai revelatia unor lucruri extraordinare de langa tine si pe care, sub agitatia de fiecare zi, sa nu le vezi. Mersul agale, la pagae, aproape de firul apei si pleoscaitul animalelor ce se hranesc unele cu altele intr-un sistem perfect echilibrat de milioane de ani m-au facut sa ma simt bine. Mi-am dat seama cat de mult jinduim dupa acest „ma simt bine“. Atunci am inteles de cat efort a fost nevoie ca eu sa ma pot simti bine in secunda aceea, ca si in zilele care au urmat. M-am simtit vinovat alaturi de consatenii mei de „urmele“ pe care le-am lasat in ecosistem. Condusi prin infrastructura turistica conceputa pe model fastfood si marketata ca atare, orice apropiere de frumusetea echilibrului din delta este imposibila. Strecuratul este singurul mod prin care te poti apropia, la propriu, de magia naturii.
Moment 2. Acum un an am intalnit la „De’ale gurii Dunarii“ (un eveniment smart) un om de legenda, pe care il stiam de copil si care ma facea sa ma simt bine cand il vedeam urcand pe podium cu tricolorul pe piept; Ivan Patzaichin era acolo si se bucura sincer de eveniment, nu se comporta ca o vedeta, chiar daca era hartuit de publicul insistent pentru a se imortaliza cu el. Nu era o poza; era pur si simplu un om puternic ce se bucura fara fasoane de bogatia locului din care provine si-i aprecia pe cei „ai locului“. Ivan este un eco nativ, un om care a transformat bunul simt intr-un atu competitiv. A petrecut o viata in canoe si in natura, se pricepe la barci. „Oamenii acestia merita mai mult“ a spus cu naturalete la un moment dat. M-am simtit bine la gandul ca suntem „consateni“.