“Nu suntem numere, suntem liberi, suntem asa de vii, asa de vii
Pentru ca ziua in care vom renunta va fi ziua in care murim, ziua in care murim”
Luni, 2 noiembrie. Se anunțase a 31-a victimă. 31. Eram pe stradă, pe la prânz. În fața mea, doi tineri – păreau a fi liceeni – îl imobilizau pe un al treilea pe care-l țineau apăsat cu fața pe trotuar. Am crezut că-l agresează, m-am apropiat să încerc să-i temperez. Unul dintre cei doi “agresori” s-a întors către mine și, încercând să nu fie auzit de “victimă” mi-a spus scurt: “a aflat că a murit sora lui. În incendiu. Studentă la cibernetică. E agitat rău. Nu vrem să-l lăsăm să plece cu bicicleta.” Le-am zis să sune la 112, să solicite asistență medicală specializată. Băiatul a strigat că nu vrea; l-am lăsat două-trei minute, a părut că își recapătă controlul. Unul dintre colegi reușise să-și cheme în ajutor mama, încercau să câștige timp. M-am întors spre adolescentul explodat de durere și am căutat niște cuvinte înțelepte, un sfat, ceva cât de cât util din zestrea mea de fost psiholog. Mi-au căzut din gură ca niște pietre goale. Ni s-au întâlnit privirile și am renunțat. L-am luat în brațe. Puțin, nici nu stiu dacă am făcut-o pentru el sau pentru mine. A avut, apoi, putere, să mulțumească. Viața. Eu aş vrea cu disperare ca energia investită acum în noi de sacrificiul celor care au murit în Colectiv să nu fie irosită. The Day We Die, cântat Goodbye to Gravity înainte de izbucnirea incendiului, are un un mesaj atât de frumos, un îndemn la mobilizare atât de puternic: murim când ne resemnăm, asta spune cântecul lor. Eu am să ascult piesa asta zilnic. Și, împreună, nu ne vom resemna niciodată.