Situatie albastra de Dunavat
M-a luat un dor albastru de Dunavat, ca o pala de vant cald, cu miros de balegar salbatic. M-am saturat de stalpii care-ti inalta tensiunea, vreau copacii aia retezati de pe marginea apei, albi ca niste nori infipti in pamant. Cat se chinuie profesorii sa-si opreasca mintea, sa-si opreasca timpul, dupa ce ei l-au inventat. Acolo nu e timp. Sau e destul. Acolo oamenii merg de parca stau in tablouri. Si vorbesc de parca stiu viitorul. Si si-l stiu. Daca nu asteapta nimic, ce poate sa le-aduca? Mi-e dor sa stam seara la treime, din apa, vin si aer, dupa ce-am lasat si niste foc sa lunece pe gat. Si sa suflam in lingurile de bors dunarean luat din oala de tuci. Tuciul, se stie, e altfel decat oamenii. Cu cat e mai intelept se innegreste. Si cand vine mujdeiul sa-si ceara toti iertare pentru cat o sa intepe cu aer. Mi-e dor de caii aia care se jucau cu gaturile ca niste sabii, salbatici ca stuful. Mi-e dor de limba de pamant, alba ca sarea, care nu lasa dulceata Dunarii sa se amestece cu Marea. De fluieratul de savoy, ca un mars de pitici.Ca pitici suntem si noi, prin barci. Dar parca nu ca in fata vreunui varf de munte. Muntele-i semet, e impunator, te face mic si smerit. Dunarea e cherchelita si vesela, calda si lasata pe spate. E ca un bunic vesel, care-a vazut la viata lui ca n-aduc o mie de cuvinte aspre cat aduce o inima deschisa pentru toate, si bune si rele. Mi-e dor de Dunavat, de tot ce-am vazut, de tot ce-am auzit, dar mai mult si mai mult imi e dor de lucrul ala pe care n-am stiut sa-l povestesc nici atunci, cand tocmai plecasem si pe care nu stiu sa vi-l scriu nici acum. Dar este. Si te ia de pe la picioare pana la cap, ca un musafir pe care nici nu l-ai chemat si nici nu l-ai mai lasa sa plece. Si Delta zambeste cu toata gura. Spuneti si voi, casa in care am stat se numea Sharaiman. De anul trecut a facut un pui, de cateva ori mai mare, ghiciti cum il cheama. Sisharaiman.