Unii nu stiu nici ce fac, nici ce canta.
Fanii plimbarilor in parcul IOR au avut superoferta de weekend: ONGFest. Daca intrai profan pe aleile flancate cu zeci de corturi, la capatul celalalt ieseai doctor in preocuparile bizarei specii a oengistilor: turism, copii cu autism, cinefilie, drepturile femeii, alpinism, SMURD, astronomie si alte cateva din aceeasi familie. Intr-un asemenea univers drepturile omului au prioritate din orice pozitie, drept care, pe scena din capatul aleii principale, s-a cantat muzica de toate culorile.
Vineri seara era programata o trupa despre care am mai scris aici – Romano ButiQ – mari mestesucari de balcan rock. Sunt romi, si insista sa cante in romani – asa cum au facut si pe scena ONGFest. Romrock-ul lor este atat de percutant, incat publicul isi cam leapada perdelele si din halul in care se agita e clar ca prinde gust de libertate. Dupa concert, in fata scenei, o masa de oameni astepta aburind multumita sa inceapa urmatoarea cantare – trio-ul Swing en vogue. Langa scena, insa, o domnisoara explica cu vehementa motivul pentru care trupa cu pricina, pe care o reprezenta, nu va mai canta: "am vazut spectacolul (Romano ButiQ), noi nu vrem sa ne asociem cu genul asta de spectacol, cu niste tigani“ (am citat aproximativ, spiritul repulsiei fata de "tigani“ l-am pastrat, insa, nealterat). Si n-au cantat. Daca iti sta ceasul sa auzi la un targ al ONG-urilor un argument atat de grosolan rasist, ceasul mi-a repornit cand am descoperit genul muzical al refuznicilor de la Swing en Vogue: jazz manouche, sau gypsy jazz – un gen inventat de Django Reinhardt, unul dintre acei “tigani” dupa care nu voiau sa cante. Am incercat sa obtin o dezlegare a acestui impecabil paradox de la unul dintre membrii trupei – a refuzat sa se asocieze cu subiectul discutiei. Nu-i nimic, a doua zi a venit si s-a oferit sa cante pro bono o vedeta atat a muzicii traditionale, dar si a jazz-ului, Damian Draghici.