un alt destin fabulos
In ani omenesti, Pusuke ar fi in curand 118 ani. Ar fi povestit lucruri din primul razboi mondial, ar fi incurcat frigiderul cu boilerul, ar fi dat din manute la emisiunile cu animale (sic!) si s-ar fi plans de tinerii din ziua de azi, adica de tot restul lumii. Dar Pusuke nu ar fi putut face toate astea pentru ca este sau, mai precis, a fost caine. Cel mai batran caine din lume.
Departe de legile neomenoase (dublu sic!) romanesti, aflat in Tokyo, dupa o viata lunga si linistita, inceputa in 1985, anul in care citeam cea mai buna editie din Almanahul Copiilor si ascultam Sandra la pick-up, Pusuke, ca si veronica, s-a hotarat sa moara.
Stirea a circulat pe tot mapamondul, la concurenta cu vestile negative despre euro. Astfel ca, dupa dezbaterile ingrijorate despre perspectivele sumbre ale economiei mondiale, discutiile s-au terminat cu comentarii despre fabulosul destin al lui Pusuke. Imi pare rau, nu ma pot abtine sa nu folosesc cat pot de des numele lui Pusuke, cand scriu Pusuke pur si simplu parca ma mangaie cineva pe crestet.
Acest eveniment mediatic deschide partie unei potentiale avalanse de stiri de acelas calibru: moartea celei mai grizonate vrabii din lume, decesul celui mai batran curcan din Europa, disparitia celui mai varstnic tantar, ajuns pe lumea cealalta la venerabila varsta de 5 zile si inevitabil, trecerea in nefiinta a celui mai matusalemic motan care a lenevit si mieunat vreodata in locuintele omenesti.
Dar am si eu o stire cu un caine: In fata scarii mele sta, de mai bine de un an, unul care seamana foarte bine cu lupoaica din binecunoscutul grup statuar. Desi e intreg, primeste multa mancare si atentie de la toata scara, n-am vazut in viata mea un caine mai trist. De cate ori trec pe langa el si ma priveste cu ochii aia, ma simt prost pentru ca traiesc. Poate ca-i e dor de Pusuke.