Un Almodóvar tais: decorativ, dens-intertextual, chitit sa tulbure ordinea si jucaus in maiestria cu care construieste un labirint al povestilor.
Povestea baroc-intortocheata pe care o spune Pedro Almodóvar in noul sau film, Pielea in care traiesc, incepe in laboratorul secret al unui chirurg plastician, unde acesta (Antonio Banderas) grefeaza bucata cu bucata, pe trupul unei misterioase paciente/prizoniere (Elena Anaya), cea mai frumoasa piele din lume.
Cine e pacienta, de unde vine, cum a ajuns in clinica – acestea sunt secrete pe care filmul nu le dezvaluie decat pe ocolite, la capatul unei serii de vertiginoase viraje narative in care goticismul clinic (savanti nebuni, prizonieri inlantuiti in beciuri) tot intra in tamponari bufe cu telenovelismul desantat (doi frati, unul „bun“ si unul „rau“, si o dubla doza de tragedie in trecutul unuia din ei), cu flegmatismul hitchcockian (o mama pregatindu-se gospodareste sa curete mizeria rezultata din recenta impuscare a fiului ei) si carnavalescul in variante prêt-à-porter (la usa clinicii apare din senin un barbat deghizat in tigru) si haute couture (pacienta poarta un bodysuit creat de Jean-Paul Gaultier).
Printre temele tratate: traditia folosirii artelor vizuale in general si a cinema-ului in special ca instrumente de dominare a femeii de catre privirea masculina, o dorinta de dominare ale carei manifestari, voyeurismul si fetisismul, sunt puse in legatura, cat se poate de explicit, cu teama de castrare a barbatului, ca si cand Almodóvar ar ecraniza influentul eseu al feministei Laura Mulvey pe acest subiect; corpul ca aparenta (inselatoare), dar si ca modelator al „esentei“ (al identitatii); si, in sfarsit, drumul ocolit al raufacatorului catre mantuire – echivalata cu trecerea de la conditia inferioara de barbat heterosexual la conditia superioara de femeie lesbiana.