In ultima luna, cel mai popular nou cuvant pe care l-am auzit in jurul meu a fost “carii de lemn”.
Asta atat pentru ca mobila unei prietene a fost afectata de curand de monstrul invizibil, dar si pentru ca in jurul meu, chiar acum, in acest domiciliu provizoriu din care-mi redactez textul, aud rontaiala permanenta pe la colturi. E zi, si asta ma face sa ma simt mai impacat cu natura, dar noaptea cariile isi baga statiile de amplificare. Pentru cei care n-au avut niciodata carii de lemn in cap, trebuie sa descriu senzatia pe care prezenta lor o conjura.
E ca si cum ai auzi un vinil zgariat cu zgomote de soareci care rod, un vinil blestemat pe care esti obligat sa-l asculti in fiecare seara in loc sa faci nani. N-ai cum sa te opui, pentru ca aceste creaturi, pe care eu mi le imaginez ca pe niste gandaci in forma de soareci, sunt atat de bine ascunse in mancarea lor incat n-ai cum sa le dai de cap. Stiu prea putine lucruri despre ele ca sa fac supozitii despre modalitatile de exterminare, dar pot sa spun ca tot le prefer in fata ticaielilor nocturne pe care tevile de cupru ale centralelor de apartament le fac in noptile de iarna. La alea e ritmicitatea care ma omoara.
Si pentru ca se pare ca e imposibil sa dormi in mediul rural sau urban fara pocneli in lemn, mi-e evident ca dintre cei trei purcelusi, cel cu casa de lemn era, de departe, cel mai nedormit. Avea carii, avea centrala, noptile erau un calvar la percutie. Ar trebui sa demareze cineva o campanie impotriva lemnului, acest material barbar util doar stramosilor care puteau dormi intr-o cabana din lemn laolalta cu alte animale. Acum, ca am inventat cimentul si polimetrii si putem face orice din nimic, meritam sa ne punem capul in perna fara zgomot, fara carii, fara greieri, ca niste domni eleganti din Paris.