Chapeaux: Despre expozitia "Artistul si puterea. 1950 – 1990" la Biblioteca Nationala
Am intrat cu inima stransa in noul sediu al Bibliotecii Nationale. Trebuie spus ca nu prea gust expozitiile de grup. Mi se par a fi ori o adunatura fara noima de lucrari ori o aroganta post-moderna a unui curator care emite o idee din topul "corectitudinii politice" iar lucrarile artistilor devin obiecte justificative ale acelei idei triste. In holul central care anticipa expozitia ma loveste prima stupizenie: patru billboard-uri cu reproduceri din Tonitza si Grigorescu marite de vreo 10 ori pe care erau instalate patru plasme ce functionau ca niste detalii din tablou. Stupoare!
In plasme taranca lui Grigorescu se misca, boii o luau la vale, in peisajul lui Tonitza incepea brusc sa ploua! O instalatie, ma-ntelegi… Expozitia este o buna exemplificare a "Gretei" lui Sartre. O acumulare slinoasa fara cap si fara coada de lucrari care nu elucideaza sub nicio forma tema expozitiei. Anul lucrarilor nu e trecut, panotarea e mai degraba o aruncare dadaista pe pereti, lucrarile sunt agatate iar cu nelipsita lita de dat la peste. Cu greu am reusit sa-mi inving refluxul gastric si sa trec peste sentimentul ca ma uit mai degraba la niste rufe murdare de ulei decat la niste lucrari de arta. Pacat de cativa Bernea, de Tuculescu sau Tonitza, de Mitroi, Bitzan sau Ion Grigorescu. Ce s-a intamplat acolo?
Parca si expozitiile comuniste erau ceva mai sobre si mai bine structurate. Cred ca raspunsul sta in intalnirea a doua paradigme: cea vetust comunistoida reprezentata de curatorul expozitiei (Ruxandra Garofeanu) si interesul comercial al producatorului evenimentului (Artsociety). Oamenii acestia cred ca ne pot pacali prin cantitate. Ei inca mai cred in butada leninista: "cantitatea e in sine o calitate". Ei bine, le pot spune ca ce au facut e atat de prost incat nici macar nu e gresit!