Daca n-ar fi, s-ar povesti.
Are senzatia palpabila ca ii cresc navalnic unghiile de la picioare. Se simte extrem de stanjenit. Cresc si cresc, deja murdare. Au atins ciorapii, ah, senzatia aceea nesuferita cand partea cornoasa se freaca de tesatura sintetica… Il furnica pe toti nervii. In curand, vor ajunge la pielea pantofilor – iar pantofii il strang. Ce senzatie nesuferita. Nu apuca sa se revolte bine, cand isi da seama ca parul lui, ala rar si fara viata, ii atarna imprastiat in jurul capului si creste intr-un ritm nebun. In varful fiecarui fir sta ascuns un ochi de melc care pipaie lumea pe intuneric. Si ce vede? O pernuta jegoasa, cu dantela. Dantelele l-au indispus intotdeauna. Craterele iscate intre ochiuri erau mai rau ca plasticul impletit. Dar de ce doarme intre dantele? E careva pe-aici? Pielea se lasa desprinsa de carne. Fosneste, e un sarpe care-si paraseste fiinta.
E rece si straina. Bine ca nu doare. E dezbracat intr-un rau inghetat, domol, a carui curgere nu poate fi perceputa decat daca inchizi ochii. Unghia degetului mijlociu taie cusatura unui nasture. O taie prin apasare. Iar degetul mic s-a strecurat intr-o cheutoare. Tot ce nu i-a placut niciodata se intampla acum. Toate lucrurile spaimoase, enervante cresc din el. Nu se poate impotrivi. Simte pana la tocire cum ii creste barba, cum sapa prin galerii si cum ii impodobeste obrazul cu un soi de giulgiu. In curand, va trebui sa sara, sa fuga. Dar amana momentul, pentru ca, in ciuda neplacerii, senzatiile astea sunt extrem de vii. Aude un fosgait, mic, continuu, din toate partile. "E timpul sa fug.“ – isi zice si da sa se scoale. Dar tot corpul ii striga inspaimantat: "Mai stai. Mai stai. Cui ne lasi?“ Iar noaptea de catifea ii pune mana grea pe piept. "Nu pleci nicaieri. Linisteste-te!“