Discursul regelui e echivalentul cinematografic al unui discurs (bine ticluit) tinut de un politician demagog.
The King’s Speech e povestea unui rege (George al VI-lea al Angliei) care, cu ajutorul unui om de rand (terapeutul sau), isi depaseste o infirmitate (balbaiala), astfel incat sa poata insufla poporului sau (prin discursuri) taria morala necesara castigarii unui razboi (cu Hitler). E o buna poveste “inspirational” – “buna” in sensul de “eficienta” – un fel de Shakespeare infantilizat, fara ambiguitati si fara cine stie ce har in folosirea limbii engleze. Prin personajul terapeutului plebeu (care insista sa i se adreseze regelui pe numele mic), filmul flateaza prejudecatile populare despre membrii familiei regale (ca sunt rigizi, inhibati, educati conform unor principii inapoiate). Totodata, in portretele pe care li le face lui George si lui Winston Churchill, filmul are grija sa stearga orice detaliu autentic care ar putea aduce cu o pata, cu o imperfectiune in fibra lor morala – si, implicit, in fibra morala a poporului pe care-l conduc.
De exemplu, se trece sub tacere faptul ca politica lui George fata de Hitler a fost, initial, una destul de impaciuitorista, precum si faptul ca Churchill, prezentat aici ca un sustinator al urcarii lui George pe tron, a fost multa vreme un simpatizant al fratelui sau, ale carui puternice simpatii hitleriste sunt, iarasi, abia sugerate. Pe scurt, orice complexitate e sacrificata in favoarea celebrarii statu quo-ului.
In termenii lui – care sunt termenii demagogiei – filmul e competent lucrat: relatia dintre rege (Colin Firth) si terapeut (Geoffrey Rush) trece punctual prin toate fazele prin care trebuie sa treaca – de la revolta regelui pana la momentul in care-l recunoaste pe terapeut drept un egal –, ca un tren bine condus prin garile prestabilite.
Click pentru detalii film, foto, trailer si program.
***
Click pentru cele mai recente review-uri.