De Citit : Știri

Rocker hit: ochi pentru ochi (This Must Be the Place) – din 15 martie in cinematografe

| 21 februarie

Scenariul: Paolo Sorrentino, Umberto Contarello
Imaginea: Luca Bigazzi
Muzica: David Byrne
Decorurile: Stefania Cella
Costumele: Karen Patch
Machiajul: Luisa Abel

Cheyenne este un fost rock-star. La vârsta de 50 de ani, îşi păstrează înfăţişarea gotică şi trăieşte, dintr-o rentă, la Dublin.
Moartea tatălui său, tată cu care întrerupsese orice legătură, îl aduce înapoi la New York, unde descoperă că bătrânul avusese o obsesie: să răzbune umilirea căreia îi căzuse victimă odinioară. Cheyenne decide să îi îndeplinească dorinţa şi porneşte, în ritmul lui propriu, într-o călătorie prin America.

Interviu Paolo Sorrentino (scenarist, realizator)
Cum l-aţi întâlnit pe Sean Penn?
În seara închiderii ediţiei din 2008 a Festivalului de la Cannes. Era preşedintele juriului şi eu tocmai primisem Premiul juriului pentru Il Divo. Mi-a spus nişte cuvinte foarte măgulitoare despre filmul meu. Lucrul acesta mi s-a părut atât de deosebit, încât am fantazat pe tema realizării unui film cu Sean. Şi, într-un mod de-a dreptul neaşteptat, ca într-un adevărat vis american, acea fantasmă a devenit realitate.
Cum au luat naştere cele două teme principale ale filmului, portretul unui rock-star depresiv şi urmărirea unui agent nazist?
În ceea ce mă priveşte, fiecare film este o urmărire înverşunată a necunoscutului şi a misterului. Nu atât pentru a găsi răspunsul, cât pentru a păstra vie întrebarea. Totdeauna m-am gândit la existenţa foştilor criminali nazişti, ascunşi undeva, în lume. Oameni cu aparenţa unor persoane cumsecade, inofensive, când de fapt în trecutul lor au comis lucruri abominabile. Prezentul, trecutul. Ca o imagine pe care o restitui. Ca să-i găseşti pe acei indivizi, e nevoie de o urmărire. Pentru urmărire, e nevoie de un vânător. Aici intervine instinctiva mea nevoie de a introduce o ironie în dramă. Pentru a reuşi, Umberto Cantarello, coscenaristul meu, şi cu mine am hotărât să nu recurgem la un vânător de nazişti „instituţional” şi am ajuns la o antiteză: un rock-star. Cineva moşcăit, leneş, cineva care se plictiseşte, închis în lumea lui de autoreferinţe, până într-atât încât devine, aprioric, ultimul ins de pe lume care să se poată lansa, traversând America, în urmărirea unui fost nazist ce trebuia să fi murit, fără îndoială, de multă vreme. Juxtapunerea, ca fundal, a tragediei tragediilor şi a universului diametral opus al muzicii pop, futil şi zadarnic prin definiţie, mi s-a părut o combinaţie suficient de surprinzătoare pentru a crea o poveste interesantă.
Care este, după dv., tema centrală a filmului? Oare Holocaustul?
Aş vrea ca Holocaustul să fie ca o umbră suspendată în spatele acţiunii prezente. Am încercat să vorbesc despre el într-un mod diferit, dintr-un unghi nou, sper. Dar tema centrală a filmului, este, cu modestie vorbind, absenţa – însoţită neapărat de prezenţa – unei relaţii dintre tată şi fiu.
Cum l-aţi descrie pe Cheyenne?
O fiinţă infantilă, dar capricioasă. Asemenea multor adulţi ce rămân agăţaţi de copilărie, are darul de a păstra calităţile cele mai simple şi mai emoţionante ale copiilor. A părăsit scena pop, după care duce o viaţă destul de nelămurită. Se târăşte între plisctiseală şi deprimare. Pluteşte. Şi, pentru unul ca el, numai uşurătatea şi ironia fac viaţa acceptabilă. Pentru ceilalţi, Cheyenne este o veritabilă sursă de bucurie. Iar când, în film, el zice, cu naivitate: „Viaţa e plină de lucruri minunate” aproape că îl crezi. Fiindcă o spune un băieţel şi este liniştitor să-ţi repeţi că întotdeauna copiii au dreptate.
De unde vine numele Cheyenne?
De la numele unui rock-star. Căutam un nume care să sune potrivit. După mine, unul dintre cele mai bune era Siouxsie and the Banshees. M-am inspirat din el şi am făcut Cheyenne and the Fellows.
Cum a reacţionat Sean Penn la citirea scenariului?
I l-am trimis aşteptându-mă să dureze mai multe luni până să obţin un răspuns. Mi s-a spus că primeşte vreo patruzeci de scenarii lunar. De altfel, imediat după ce l-am expediat, am căutat un alt subiect de film, fiindcă, cinstit vorbind, ideea nebunească de a face un film independent, de-a lungul şi de-a latul Americii, cu un actor care câştigase Oscarul, mi se părea o imposibilitate. După 24 de ore, pe robotul telefonic primeam un mesaj de la Sean Penn. Evident, ca oricare altul în locul meu, am bănuit că e vorba de o glumă şi că făptaşul ar fi Nicola Giuliano, producătorul meu şi prieten foarte apropiat – un mare amator de farse şi totodată bun imitator. Dar mă înşelasem. În noaptea aceea, am purtat o lungă convorbire cu Sean Penn, care mi-a spus că adoră scenariul, adaugând, cu umor, că singura lui problemă era că urma să danseze. I-am răspuns că mi se părea un lucru lesne de rezolvat. După o lună, am plecat, alături de producătorul şi de coscenaristul meu, să ne întâlnim cu Sean la San Francisco. Am petrecut împreună o seară minunantă. Din când în când, Sean începea să vorbească aşa cum ar fi făcut-o personajul imaginat de el însuşi, ceea ce mi-a confirmat o intuiţie: marii actori ştiu întotdeauna despre personajul lor mai multe decât autorul sau realizatorul filmului.
Ce a adus Sean Penn filmului?
Sean Penn este un actor perfect pentru orice realizator. Fiindcă îţi respectă ideile şi nu numai. Le îmbunătăţeşte şi mai cu seamă are talentul de a-i da personajului credibilitate şi profunzime. Ceea ce i-a adus el lui Cheyenne eu n-aş fi putut inventa niciodată, chiar gândindu-mă la aşa ceva toată viaţa. Operatorul-şef Luca Bigazzi şi cu mine am fost încântaţi de precizia muncii lui. Înaintea fiecărei scene, îi dădeam nişte indicaţii, apoi el începea să joace iar noi înţelegeam că nu mai aveam nimic să-i spunem, fiindcă înţelesese totul de unul singur: gesturile, privirile, mişcările – şi totul integrat, până la a folosi chiar constrângerile tehnice.
Vorbiţi-ne despre imaginea lui din film.
Este inspirată direct din look-ul lui Robert Snith, liderul celor de la Cure. I-am urmărit adesea în concert când eram mai tânăr. Am revenit să-i văd pe scenă acum trei ani şi atunci l-am redescoperit pe Robert Smith, la 50 de ani, arborând acelaşi look ca la 20. Era şocant, dar în sens pozitiv. Apoi m-am dus în culise, l-am văzut îndeaproape şi am fost emoţionat să citesc pe chipul lui acea minunată contradicţie proprie unui un bărbat copt care îşi păstrează înfăţişarea de adolescent. Lucrul acesta nu era deloc patetic, ci pur şi simplu unic, excepţional. După câteva luni, am asistat la probele de machiaj cu Sean Penn. I-am urmărit pas cu pas transformarea. Rujul de buze, masca, apoi costumaţia şi mersul – care era firesc şi totodată extrem de diferit faţă de alura lui obişnuită. Devenise, brusc, altcineva: Cheyenne.
Cum aţi ales muzica filmului?
Cu inima, cum ar spune o midinetă. Cinstit vorbind, nu am încercat să raţionalizez muzica. Voiam, dimpotrivă, să retrăiesc emoţia, pasiunea pe care le-am simţit, copil fiind, atunci când fratele meu, mai mare decât mine cu nouă ani, m-a făcut să descopăr formidabila muzică rock. Am petrecut acea perioadă disecând rock-ul în general şi muzica lui Talking Heads ca şi strălucitul lor creator, David Byrne, în special.. Oare puteam folosi This must be the place ca titlu şi temă principală? Va accepta el să compună muzica filmului? Va fi de acord să joace în film rolul propriului său personaj? Şi ştiţi ce? Byrne a spus „da” la toate acestea.