Sfarseala digitala…
E, cand vine vorba despre experimental in muzica, stiti ca se poate cadea foarte usor in impostura. Si, de multe ori, conceptul din spatele muzicii este si foarte conjunctural. Mai concret, ca sa dau exemplu, celebra inregistrare I am sitting in a room a lui Alvin Lucifer, facuta in 1969, nu mai are nicio valoare pur tehnica acum. Tocmai am blasfemiat. De ce? Pentru ca sunt un putoi digital. Pentru ca mie, in contextul sonor si muzical al perioadei asteia, mi s-a dezvoltat apetenta pentru sunetul digital. Pentru ca anii ’90 si 2000 ne-au tras spre sintetic, ne-au modelat urechea sa simtim doar frumusetea sunetului si sa facem abstractie de muzica. Sunt oameni care acum sunt atrasi doar de sunet. Atunci apare intrebarea. Experimentul muzical, cat mai e muzica si cat experiment? Si daca e muzica, de ce mai e experiment si invers… Este ca nu mai intelegeti nimic?
Si uite asa, sub ambiguitatea asta, apare acea impostura de care ziceam la inceput. Tim Hecker insa este departe de a fi un impostor. Convergenta sonora si cea conceptuala a fost la Hecker intotdeauna perfecta, iar Ravedeath 1972 este cea mai fina lucrare a dumnealui. Ce a incercat Hecker pe acest album a fost sa contureze muzical toata decadenta asta digitala in care baltim acum. Orga clasica este umbrita de drone scapate de sub control, care devoreaza sunetul progresiv. La inceput poate ai impresia ca ar fi un soi de simbioza organic-digitala. Nici pe departe. Starea incipienta de invazie a sinteticului de la inceputul albumului se transforma intr-o metastaza electronica care omoara intr-o profunda angoasa tot ce este natural, muzical sau care ar avea vreo farama de suflet inauntru. Baza muzicala a albumului este o inregistrare a unei orgi, dintr-o catedrala din Reykjavik, peste care Tim Hecker a imprastiat molima sintetica. Rezultatul este usor halucinant, credeti-ma, si trebuie ascultat. Se recomanda precautie!
***
Click pentru toate recomandarile muzicale.