De Citit : Editoriale

Un Papa pe strazile orasului

| 08 februarie

Habemus Papam e ceea ce-ar fi putut fi The King’s Speech, daca realizatorii acestuia din urma ar fi fost mai inclinati spre poezie decat spre demagogie.

Atunci cand smeritul cardinal Melville (Michel Piccoli) sufera un atac de panica la aflarea vestii ca a fost ales Papa (el incepe sa planga dupa maica-sa), cardinalimea care l-a votat convoaca un psihanalist (cum altfel decat ateu), cerandu-i imposibilul – si anume sa-l consulte fara sa-i puna intrebari sacrilege – in timp ce credinciosii adunati in Piata Sfantul Petru asteapta tot mai nelinistiti sa-si vada noul pontif.
Acesta e comercialul subiect al lui Habemus Papam, insa, regizat de idiosincraticul si mai-mult-cautatorul-decat-stiutorul autore italian Nanni Moretti (care joaca rolul psihanalistului), filmul nu e nici dramedia populista mecanic-incalzitoare de inimi la care poate ca ar fi visat fanii lui The King’s Speech, dupa cum nu e nici farsa facil-anticatolica la care s-ar fi asteptat multa alta lume. E adevarat ca toti clericii din acest film se comporta oarecum infantil (silly, cum se zice pe englezeste), dar la fel se comporta si laicii (psihanalisti, oameni de teatru), si e o silliness luminoasa, cand dansanta, cand voleibalanta, cand din senin declamatoare de Cehov, netulburata nici de vreun calcul machiavelic, nici de vreo acuzatie de abuz sexual.
Lucrat intr-un stil popular, cu linii foarte clare (micile vanitati si vicii ale personajelor ies la iveala de cum deschid gura), Habemus Papam e, totusi, mai putin o sarja de caricaturist si mai mult un basm oarecum nefocalizat, cu o morala indecisa, in traditia celor cu imparati care se amesteca incognito printre oamenii de rand, descoperind ciudatenia lumii din afara palatului. E ceea ce face aici Papa, iar perplexitatea lui e tema pe care Piccoli compune echivalentul acto­ricesc al unui poem sublim, aproape fara cuvinte.