Siguranta nationala se arde mult prea des.
Dupa nefericita intamplare cu eticheta “Huidu” pe ea, desi au fost mai multe persoane implicate, mi s-au aprins doua alarme. Sute de mesaje am citit, majoritatea blestemandu-l intr-un fel sau altul pe cel cu care m-am intalnit doar de cateva ori in viata, dar pentru care aveam o empatie reala pentru ca ne trezeam, de peste zece ani, la aceleasi ore terifiante. Prin comentariile aruncate cu ura pe sub stiri strabatea o idee comuna: "l-a pedepsit in sfarsit Dumnezeu pentru toate rautatile pe care le-a zis“. E, aici n-am inteles. Unu la mana, ar insemna ca Dumnezeu se uita la televizor ceea ce, recunoasteti, ar fi cam grav pentru Univers. Pentru ca daca Dumnezeu ar fi omorat trei oameni doar ca sa-l traga de maneca pe Serban Huidu, ar fi insemnat ca e un partinitor, fanatic al Cronicii.
Apoi, daca pedeapsa pentru o limba ascutita, fie si rautacioasa, ar fi o drama ca asta, atunci cei care gandesc ca este proportionala cu faptele ar inventa torturi asiatice abominabile pentru, sa spunem, o delapidare din fondul de locatari. Nu. Ceva nu e in regula. Majoritatea celor care au simtit cele de mai sus se uitau la Huidu. Stiau ca de multe ori exagereaza, ca alteori, asa cum i-am zis, face curat cu matura murdara, dar niciodata nu au avut de impartit ceva personal cu el ca, sa spunem, Badea. Si nici nu cred ca reactioneaza asa la fiecare carnagiu de la ora cinci. Nu. Cred ca e mai degraba vorba de invidie. Pe vecinul lor care, sa spunem, ar fi produs un accident, l-ar fi vazut in fata blocului cu privirea trasa-n jos de cearcane si l-ar fi batut cu compasiune pe spate. „Se putea-ntampla oricui, vecine…“. Nu spun ca e nevinovat, domnilor. Dar e prea mult timp de cand sistemul limbic al tarii a rapit avionul ratiunii. La Huidu, la vot si probabil seara in bucatarii.