Eu sunt mic, tu fa-ma mare.
Bazilache are o pereche de aripi mai mari decat el. Le indeasa in ghiozdan, dar, în drum spre scoala, fulgii se împrastie, rari, spre internat. Ghiozdanul e mai mare decat el, iar aripile sunt si mai si. Totul, pe lumea asta, are dimensiuni prea mari. Bazilache se strecoara cu frica printre ruinurile intristate. “Io, cand o sa fiu mare…”
Pe drum, in fiecare zi, la aceeasi ora, la aceeasi incrucisare de bulevarde pustii, da nas in nas cu Naftaneata si cu Garbone. Dintr-o data, maretia locurilor isi pierde din importanta, iar lumea recapata proportii rezonabile. Cei trei isi cara ghiozdanele mari cat roata carului si ofteaza, imbarbatandu-se. “Cand o sa fim mari…” si Naftanaila cel grasut isi sufla de pe obraz o pana fugara care pluteste in jos, dusa de vant. Mare pacoste si scoala asta. Aceleasi lectii, buchisite orbeste, aceleasi cantece pompoase, aceleasi chinuri. Dirigintele Danalache (zis Chiombu sau Ciombe) n-are nicio mila, nu face pauze si foloseste nuiaua. De la directorat sosesc directive (desi pe director nu l-a vazut nimeni) pe care numai profii le citesc. Sa inceteze jocul cu penele! Imediat! Si imediat se pun cu bazdoaca pe ei. E vai si-amar la scoala si, astfel, tot ce invata se risipeste ca un abur nefolositor. Seara se intorc agale, istoviti de atata invatatura si nestiinta. Se opresc la incrucisare si, cu voce pierita, isi iau ramas bun. Lumea e iar necuprinsa, turnurile se pierd in nori. Ramas singur, Bazilache isi descheie oftand ghiozdanul. Scoate aripile, care fosnesc voioase. Si le agata de umeri si falfaie asa, cateva clipe. Apoi, rusinat, le indeasa la loc. Internatul e la o aruncatura de bat, mai bine sa nu-l vada nimeni. Iar foarte jos, pe lumea cealalta, furtuna ridica nisipul Saharei pana la cer.