In cel de-al doilea film sau, Despre oameni si melci, Tudor Giurgiu se dovedeste a fi un creator judicios de cinema de masa – inteles ca un cinema al incluziunii si reconcilierii.
In 1992, muncitorii de la uzina Aro, sub comanda unui intrepid sindicalist (Andi Vasluianu), organizeaza un desant asupra unei noi-noute clinici bucurestene de recoltare a spermei, in speranta naiva ca astfel ar putea face destui bani ca sa-si salveze uzina falimentara.
Aceasta “spermineriada“ fara sorti de izbanda ar fi putut fi tratata ca un subiect de simpla (si groasa) hahaiala, dar, mult mai chibzuiti si mai delicati de-atat, realizatorii filmului Despre oameni si melci (regizorul Tudor Giurgiu si scenaristul Ionut Teianu) fac din ea o neasteptat de expresiva metafora a iluziilor care au insotit trecerea de la comunism la capitalism si mai ales a experientelor de emasculare si excludere suportate de clasa muncitoare. Fara a idealiza aceasta clasa, Despre oameni si melci ii reda dreptul la o reprezentare cinematografica (macar potential) atragatoare in propriii ei ochi.
De asemenea, filmul lui Giurgiu restabileste legaturi cu insulele de cinema popular romanesc (de calitate) de dinaintea Noului Cinema Romanesc: distribuirea lui Dorel Visan in rolul directorului de la Aro constituie o clara reverenta in fata Senatorului melcilor al lui Daneliuc, iar farsa primelor tatonari reciproce dintre Estul salbatic si blazatul Vest evolueaza pe coordonatele trasate de filme ca Asfalt Tango (al lui Caranfil) si Occident (al lui Mungiu).
Mai putin amar decat oricare dintre acestea (avantajul distantei temporale), Despre oameni si melci isi permite sa se rezolve ca un basm, punand aceste rezolvari – secretara telenovelista jucata de Monica Birladeanu are parte de Fat-Frumosul occidental la care visa, muncitorii disperati au si ei parte de un deus ex machina – intre ghilimele discrete.