Fiecare dintre noi are o mierla.
Cine are curiozitatea sa-si bage nasul prin cartile poetilor romani contemporani, mai tineri sau mai… maestri, va gasi acolo moartea. In cele mai banale sau extravagante forme ale ei: bleaga ori virila, cu barba ori blonda, cu coasa sau cu silicoane, generoasa ori tata, ascunsa in floarea de cais ori in haznaua din fundul curtii, calare pe un strut sau chiar strutul in persoana, moartea este, de departe, personajul preferat al poetilor de pe aceste meleaguri. Dar, fir-ar!, alte subiecte mai simpatice despre care sa… cuvinteze nu gasesc oamenii astia? Nu-i destul ca se scumpesc continuu toate, ca avem cele mai mari rate de mortalitate in toate sectoarele, ca, pe strazile din Romania, daca nu-ti cade caramida-n cap sau nu te trasneste Cel de Sus, din senin, intra unul cu masina-n tine si te face terci (si daca, totusi, ai avut zile, ele ti-s numarate in spitalul in care ai fost internat)? Nu-i suficient ca vezi tot mai putin conationali zambind, iar cei care o fac tocmai si-au gasit un job in strainatate si sunt fericiti ca o sterg de pe-aici? Si atunci de ce scriu poetii despre moarte cu o asa de mare acribie si asiduitate? Fiindca – mi-au raspuns sapte dintre cei sapte chestionati – vor sa se inteleaga pe sine. Adica, sa afle ce naiba e cu ei pe lumea asta. Si cum poti gasi raspunsuri cat de cat mai aproape de adevar daca nu te raportezi la adevarul cel mai… sigur: intr-o deloc buna zi, o vom mierli.
P.S.: Dupa ce am citit cateva plachete de poezie mortala, viata mi s-a parut si mai acatarii. Cititi si voi!