De Citit : Editoriale

“Melodrama psihedelica“ a lui Gaspar Noé.

| 25 august

Un amestec de voinicie tehnica, provocationnisme ghiolban, lingusire a clubberimii si sfortare disperata de a largi orizontul perceptual al spectatorului de cinema.

Cu eroii sai clubberi (frate si sora) pier­duti in noaptea unui Tokyo de SF si cu un exemplar din Cartea tibetana a mortilor inspirandu-i atat personajele (in filozofelile lor de drogati), cat si structura narativa, Enter the Void – care povesteste ca­- ­latoria unui spirit desprins de trup – cere imperios infiintarea unui cult (bazat, daca nu pe cinefilie, atunci pe aderenta la life-style-ul personajelor) care sa-l celebreze ca pe o borna indepasabila in istoria folosirii cinema-ului ca halucinogen.
Primit cu batjocura la Cannes, filmul e opusul stilistic al lui Le quattro volte, care a rulat la noi tot in vara asta si care reprezenta o calatorie mistica de acelasi tip. Daca filmul italian imita economia de mijloace a unui documentar observati­onal, Enter the Void desfasoara agresiv – si virtuoz – un arsenal de tehnici expresioniste si impresioniste, in reprezentarea halucinatiilor unui drogat, a mobilitatii unui spirit decorporalizat si a felului in care zgomotele celor vii ajung pana la el. Filmul lui Gaspar Noé e pentru cine­ma-ul de festival/nisa cam ceea ce-a fost Avatar pentru cinema-ul de masa.
In ambele cazuri, jocul de tehno-muschi cu ambitii inovatoare, respectiv avangardiste, e insotit de mani­pu- ­larea deloc fina a unor tropi foarte traditionali, acolo de western, aici de melodrama – revenirile insistente la copilaria fericita a fratilor, la accidentul care i-a lasat orfani si la promisiunea lui de a nu se desparti niciodata de ea. Nevoia lui de a-si tine promisiunea chiar si mort rezulta intr-o dincolo-de-bombastica scena de reuni­u- ne mistico-incestuoasa, cu organe sexuale radiind lumina si cu un cadru care i-a facut pe critici sa vorbeasca despre tehnologia "vagi-cam“-ului.