De Citit : Altele

Mama natură

| 28 septembrie

Obişnuinţa e a doua mamă. Dar care să fie prima? De regulă, la ora prânzului, unu şi treizeci, fix după ceas, sora îi duce tăviţa cu medicamente, urmărită de privirile invidioase ale colegelor. Ştie că Elena ar ucide, Eulampia şi-ar schimba sexul, iar Elviriţa s-ar culca până şi cu portarul, numai să-i ia locul. Locul acţiunii: rezerva de lux a pavilionului, cu draperii permanent trase, bine izolat fonic. Şi un televizor cât peretele, pe care rulează filmul ei favorit. Rolul cel mare. Diva e numai ochi. În ciuda celebrităţii, bolnava nu ştie, încă, ce i se pregăteşte. Sora îşi zice că  ar trebui să-i spună. Toţi o amăgesc, iar psihiatrul (însuşi şeful) o dorlotează ca pe un copil  de ţâţă. În ciuda experienţei lui academice, s-a pierdut cu firea când a văzut-o şi e de-a dreptul  disperat de când a înţeles că e fără întoarcere. Secretara, Lenuţa, jura, deunăzi, că l-a văzut lăcrimând. Când lăcrimează el nu-i a bună. Azi, sora nu mai duce medicamente. Adică nu acum. Acum transportă  un dejun regal. Chifle proaspete,  icre de Manciuria, consommé, supă de ceapă, jambon împletit cu gorgonzola, pui de baltă, stridii cu sos de usturoi, fudulii murate, o carafă de Chianti. Şi desertul într-o cupă de cristal opac. La mijloc, un trandafir negru-sânge, cu miros, se zvârcoleşte printre bunătăţuri.  Fata întinde masa cu toată ceremonia de care se simte capabilă, încercând să nu deranjeze pacienta. Cu coada ochiului o observă pe cea mai celebră, cea mai nefericită pacientă a spitalului. O observă în film, e scena în care  regina îşi smulge inlul din deget şi, odată cu el, inima. Întoarce ochii. Dumnezeule, cât de frumoasă e arta! Dar pacienta e slabă ca moartea, vânoasă, smochinită, rea şi mult mai puţin frumoasă decât se spune. Ce contază, viaţa e în altă parte, în niciun caz aici, la spital! De fapt, marea artistă e numai piele şi os, aşa cum a fost toată viaţa, înnebunind mii şi milioane de fete pofticioase. La rândul ei, cea piele şi os se strâmbă dezgustată la meniul etalat. Ţâţâie din vârful buzelor, se strâmbă la vin, râgâie la consommé, îşi exhibă dinţii de porţelan, cu colţurile gurii trase-n jos, la desertul secret, numai ridicând buza cupei. I-a fost  poftă, a bălit toată viaţa, ştiind  ce preţ, dar şi ce răsplată implică.  A răbdat ca pe cruce. Arta cere sacrificii, iar carnea, ligioana  trebuie pedpsite. Acum, când are liber la mâncare, când poate  să facă tot ce îi trce prin cap, ascunsă în vintrele spitalului,  mirosul şi văzul îi răsucesc un  deget în beregată. A uitat să mănânce. Îşi recompune mina severă, acum, că o vede pe fata care ar fi în stare să lingă urma paşilor ei, numai să se bucure o clipită de orgasmul suprem al gloriei. A citit-o din prima. Ştie ce văd şi cum văd ceilalţi. Îi ştie pe toţi, o apă şi-un pământ. Face un semn suveran, „oeşi”. Ca şi cum şi-ar fi smuls din deget inelul celebru. Apoi vomită îndelung, fără să fi atins nimic.