Cu sau fara legatura cu incalzirea globala, e limpede ca, in ultimii ani, strugurii se coc tot mai repede iar culesul incepe chiar mai repede de venirea toamnei. E un moment al sperantei, dar si unul potrivit pentru meditatie. Pentru cel ce se apleaca asupra soiurilor autohtone cu ochi si gura proaspete, primul lucru remarcabil este cochetarea cu elementul feminin inca din numele licorii. Feteasca Neagra. Sau Cracana sau Floarea Fetei Negre.
Derivand din prima, mai candida si subtila Feteasca Alba si copila ei Feteasca Regala cea sprintena si acida. Babeasca Neagra de buna seama, adanca, intunecata, stiutoare si surprinzatoare, cum o putem banui pe baba ce i-a dat numele. Tot feminine sunt Zghihara Husiului si Cramposia de la Dragasani, ba chiar si Mustoasa de Maderat, egale in aciditate si sprintareala, lipsite de pretentii, vinuri de cursa lunga, prietenoase si usoare, ca dragostea de fata tanara si nestiutoare. In ambele cazuri, cele cinci calitati recunoscute de bautorii de vin se impun ca obligatorii: mult, alb, rece, sec si gratis. In ciuda francofoniei, categoric romanul nu-i francez. La Cotnari, descoperim insa misterioasa Francusa, prietenoasa si demi-mondena (de unde or fi stiut razesii lui Stefan cam cum sunt frantuzoaicele?) si inegalabila, si mereu surprinzatoarea poama Grasa.
Cand nu sunt la feminin, vinurile romanilor vorbesc despre o culme a barbatiei, sunt ori Puterea Ursului, ori Negru Vartos. Deci, vorba baciului ardelean: “si alea albe, si alea negre.” Ca romanul e totusi… impartial.