Muzica de pe strazi trebuie sa fie un show cu virtuti artistice, nu un spectacol al mizeriei.
Prietenii stiu, imi place muzica. Probabil ca doar prietenii, dupa numarul de vizualizari pe care le are Trupa 23 pe youtube, dar despre asta o sa mai vorbim. Revenind, cred ca fiecare oras are muzica lui, pentru ca exista niste legaturi directe intre unele feluri de muzica si unele orase. Sunt strazi care cer un chitarist singuratic, piete care se asorteaza cu o formatie old school, terase care merg la fix cu acordeonul frantuzesc. Iar muzicantul adevarat are un simt urbanistic al propriei prezente. Normal ca e si despre bani, si despre vad. Doar ca oportunistul canta ca sa profite de loc, iar meseriasul profita de loc ca sa se puna in valoare, iar in felul asta imprima acolo ceva din personalitatea lui. Nu exista scuze pentru rasol.
Cred ca majoritatea bucurestenilor o stiu pe fata cu vioara, care umbla intr-o vreme prin metrou. Ea imi lasa impresia ca ii pasa ce canta, ca nu-si bate joc de mestesugul ei, chiar daca nu era, poate, de prezentat la Ateneu. Nu mai zic de formatia de chitare si mandoline, care de ani buni bate centrul Bucurestiului. Mi-ar placea sa vad mai des ca muzica de strada e spectacol, ca se canta cu demnitate si se asteapta bani pe merit. Nu ma intereseaza omul din spatele acordeonului in intimitatea lui. Dar ii cer atata decenta incat sa foloseasca acordeonul ca instrument, nu ca pretext. Asta-i diferenta intre farmecul orasului si mizeria lui, atat cat tine de muzica. Si daca aici suntem ok, limitele se duc la infinit. Ma gandesc la Oasis, care si-a lansat albumul Dig Out Your Soul prin muzicantii din strada, si la Zaz, care canta prin Montmartre de-ti venea sa plangi, pentru audiente de cateva zeci de oameni. Pentru ca talentul e propria lui rasplata, iar un virtuoz primeste, in general, si recompense materiale, pe langa propriul talent.