Logic, dar inacceptabil. Ce enervant!
— Moartea nu doare, nu-ti fie frica! E drept, ce e inainte e mai putin placut. De aia le e frica la oameni, ca doare. Cand esti mort, gata, ai scapat.
Vorbele soptite ale pacientului din patul al doilea ajung clare si usoare in urechea celui din primul pat. Intre constiinta si somn, vede monitorul, vede aparatele, vede buzunarul asistentei („Am dat? N-am dat?“), vede dusumeaua lustruita. Somoiogul mopului sterge invizibile urme omenesti. Si nu se poate impiedica sa auda soaptele vecinului.
— S-o fi vazut pe cumatra Florica! Fugea noaptea, sa nu adoarma. Pana la urma s-a linistit, iar pe catafalc era ca o floricica. Tare s-a mai chinuit, asa ca… Il mai stii pe Virgil, ala calcat de tren? Pai compari ultimele ore, in care il pompau cu morfina, asteptand sfarsitul – si sfarsitul a venit dupa o zi jumate. Striga din rarunchi, ca in rest nu mai avea nimic: „Nu vreau sa mor! Ma doaree!“ Spune, ai suporta o viata in asemenea hal?
Pacientul din primul pat si-ar inchide urechile asa cum ar inchide ochii. Dar zvacneste, din cand in cand. In loc sa recada in somn, o soapta sasaita il aduce pe lumea asta. S-ar rasuci, l-ar ruga pe nepoftit. De unde o stie ala pe bunica lui, Florica, moarta acum treizeci de ani? Dar pe varul Virgil, din partea mamei, tras de locomotiva la bariera? Fara sa se sinchiseasca, pacientul nepoftit mormaie in continuare:
— I-am zis lui Alecu. Era de neoprit. Respira tot mai greu, belea ochii, se lovea cu pumnii in piept. Trei zile si trei nopti a horcait. Stii cat s-a chinuit? Era ca painea calda.
Cu disperare, ranitul isi aminteste de colegul lui din liceu, mort dupa un cancer fulgerator, in floarea varstei. Cine o fi nemernicul de alaturi?
— Acum uita-te la tine. Ai putea sa alegi. Dar tu – nu! Prostule! – mai spune pacientul fantoma si tace definitiv.