De Citit : Editoriale

Dictatura veseliei

| 04 martie

Exista concerte pe care le scapi si concerte de care nu scapa nimeni.

O fi el, Bucurestiul, cea mai importanta capitala a muzicii din sud estul Romaniei, dar tot nu ajunge pentru a indestula uri­a­sa diversitate de nevoi estetice ale roma­nului. Nici eu nu mi-am dat seama ca Bucurestiul ramane o amarata urbe de campie din punctul de vedere al deschiderii culturale, pana cand soarta mi-a croit o vizita in localitatea Bran. Aici am fost internat cateva zile intr-un centru de promovare a bunei dispozitii, un loc de certa valoare universala. Perimetrul alocat acestei generoase activitati era, in primul rand, urias. Imaginati-va cateva hectare pe coasta abrupta a unui deal, care sunt impanzite cu hoteluri – botezate "Vile" – si alte dotari cu cele mai surprinzatoare destinatii – de la tir cu arcul la conversatie cu cerbul.

N-am sa ma refer aici decat la oferta artistica, de genul evenimentelor care se desfasoara in incinta unui complex restaurant cu spe­cific de stana muzicala. E vorba despre un spatiu care creste de crezi ca nu se mai termina, impartit pe trei niveluri, cu cateva scene si un sistem integrat de ecrane si sonorizare. In fiecare moment al zilei, universul auditiv al persoanelor instalate confortabil in jilturi rustice, este alimentat cu comunicate, glume tonice, vesti vesele, informatii despre programul artistic sau sportiv si, din cand in cand, cu programul artistic propriu-zis. Am urmarit, privind pe deasupra celebrului bulz pe jar, un concert de chitara si voce in aer liber, in cadrul momentului de nostalgii romantice cu cover-uri din Phoenix la foc de tabara si minus 6 grade. Eu, impreuna cu alti aproximativ 800 de consumatori de bulz pe jar, priveam acelasi concert difuzat pe ecranele raspandite in cele aproximativ 10 sali ale restaurantului. Normal, dupa fiecare piesa, toata lumea are posibilitatea sa aplaude bulzul.