Alb albastra
Timpul bantuie neliniar, ca viforul prin nametii de nea de noi, luand de la unul si dand la altul, apoi invers. Iar noi, nametii de nea, ne lasam desprafuiti aleator, incercand doar sa ramanem calzi inauntru, ca niste igluri, sa ramanem calzi cat sa fim si sa fim reci cat sa ramanem, sa apartinem taramului astuia sub care, doar s-au gasit harti vechi, e un verde de eden. Acum insa e destul de albastra situatia zapezii, cu toate ca mici lumini se vad prin gheata ca niste lumanari de bostan care nu sperie pe nimeni. Vremurile trec si noi ne grabim. Nu stim de ce. Nici de ce curge timpul asta, nici de ce alergam. Mai ales ca e ciudat sa alergi inainte ca sa repari inapoi. Si nici nu mai vorbim. Acum folosim cuvintele ca niste simple barje pe care calatoresc grandiosi nametii astia de zapada. "Auzi? Dar ce cara cuvintele astea pe apa?“.
"E, emotii cara. Pentru ca in alte parti e seceta“. "Dar dac-am vinde cuvintele, n-ar bea toata lumea pe saturate?“. "Tu sa n-o faci pe desteptul! Daca esti destept – viseaza! Sa te vad!“. Nici nu stii, cand stam asa, pe mal de apa, albastri, daca suiera timpul sau suieram noi. Stim doar ca traim mai multe vieti, deodata. Unele singuri, altele impreuna. Si poate poate, cate unul dintre noi viseaza ca se poate sa fie si vara, cumva, altcumva. Cand n-o sa mai fie timp care sa suiere. Cand n-o sa mai fim pulbere rece, ci o sa curgem cu soarele sticlind cald prin noi. Poate. Cine stie? Va spun sigur ca nu eu sunt visatorul. Dar nu sunt singurul. Niste vorbe vechi, care fac ocolul si se-ntorc din cand in cand, spun ca zapada care ia in piept prima viscolul se intareste si nu cade. Dar se si topeste mai greu daca, vreodata, se poate sa fie vara, cumva, altcumva. Poate. Cine stie?