De Citit : Editoriale

Comoara

| 06 iunie

— Mos Tache a avut o comoara si a ingropat-o, de frica comunistilor, de Revelion, in ’45. Omul ala atat de elegant, culant si spiritual s-a preschimbat peste noapte. Si-a indesat o sapca peste ochi, si-a luat un rand de haine ponosite si a disparut fara urme, de parca l-a-nghitit pamantul. Familia, insa, nu avea cum sa se lase pacalita. Toti stiam cat de bogat fusese si cu cata indemanare rasturna banii. Nu pacalea pe nimeni. De comun acord, rubedeniile au hotarat ca mos Tache si-a ingropat comoara. Ei bine, de saizeci de ani, generatie dupa generatie, bunicul Andrei, tata Anton si subsemnatul, Arcadie, cautam de zor. Mai ales dupa revolutie, am reluat cautarea cu forte sporite. In zadar.
Arcadie tace catranit. Sufla gulerul berii. Mesenii il asculta cu sentimente amestecate. In timp ce unul singur il compatimeste sincer, ceilalti, toti, se bucura de necazul omului. Fireste, niciunul nu da pe fata. Dimpotriva, la cate uf, vai si Doamne-ajuta se-aud, ai zice ca fiecare sufera. O comoara descoperita e, dintr-o data, a altuia, iar tu te-ai lins pe degete. Lasa, daca e inca pitita, oricine poate visa la ea.
— De unde sa-mi dea prin cap? Am scotocit printre lucrusoare, i-am puricat corespondeta si carnetelele, am scuturat toate borderourile, chitantele. Am sapat gradina de la Nord la Sud si de la Est la Vest. Cel putin trei metri adancime. Am dizlocat fundatiile, am scos tevile – poate erau de aur. Nu erau. Am recladit casa si am cantarit toate caramizile. Inchipuiti-va, erau simple caramizi. I-am descusut hainele. I-am demontat ceasornicele, i-am spart calimarile. Pivnita i-am arat-o. Nimic.
— Poate ca omul a saracit intr-o noapte… – incearca un comesean milos si cu frica lui Dumnezeu.
Arcadie il priveste cu mila.
— Mos Tache? E clar, nu stii nimic. Comoara era acolo. Sub nasul nostru. Baiete, inca un rand! Mos Tache se deghizase si o stersese din tara. Asta am aflat-o deunazi, cand a sosit stranepotul lui, de la Ierusalim. Al dracu’! A dat buzna smerit si ne-a aburit ca vrea sa ia ce mai ramasese intreg. L-am urmarit cu ochii cat cepele, cand impaturea bulendrele. In bulendre scotocisem. Si fotografiile din cutiuta. Le rasturnasem bucata cu bucata. Si vederile de la Sovata, Govora sau Calimanesti, ingalbenite si patate de umezeala. Ia-le, fraiere. Nu-i nimic acolo. Stiu la ce va ganditi. La timbre. Ei, as! Timbre si-atat. In sfarsit, cu lacrimi in ochi, pustiulica ne-a cerut si portretul lui nea Tache. Cica sa i-l puna la mormant. Nu era nimic pe perete, in spatele lui. Niciun seif. Nimic. O pata albicioasa, atat. Tabloul era o prostie, nici nu semana cu el! Junele ne-a multumit cuviincios si a sters-o.
— Pai, inseamna ca n-ati gasit comoara!
— Noi, nu, tuna Arcadie, da’ bou’ ala, da. Ne-a scris, ticalosul. Fireste ca tabloul nu semana cu mos Tache. Era un Durer!