Ideile sunt puternice. Prostia e la fel.
Cat de abrutizat ajunsese invatamantul romanesc pe vremea liceului meu, daca toate comentariile la Limba si Literatura Romana erau invatate pe de rost. Eu am avut noroc de o memorie cinematografica intr-o oarecare masura, asta ajutandu-ma un pic. Majoritatea invatau fonetic, adica repetau prapaditul de text pana ii invatau succesiunea sunetelor. Dar nu cunosc pe nimeni care sa fi fost interesat de continutul acelor cuvinte.
Eu aveam idei. Invatam destul de putin la toate materiile, atat pentru ca ma ducea capul si pricepeam repede cat si pentru ca increderea alor mei m-a scutit de semnatul carnetului, or asta imi dadea timp sa ma joc, ori cu mingea, ori cu ideile. Eu puteam sa spun mult si bine ca Bacovia dezintegra limitele logosului prin logos, nu m-ar fi ascultat nimeni. As fi vrut sa scriu in tonul dramatic al criticilor lui Eugen Ionesco. Dar nu m-ar fi auzit nimeni. Asa ca am lasat balta comentariile, trecand prin liceu cu note modice, inclusiv la romana. Inventasem un sistem cu jumatate de casca de walkman si casete de pe care imi dictam variile subiecte la teze. Era de-ajuns.
La Bacalaureat insa, trebuia sa fac o scamatorie demna de mine. Mi-a picat, printre altele, Floare Albastra. Nu am copiat. Am pictat pe cele patru pagini de examen o demnitate istorica. De fapt pe doar doua si jumatate. Iar demnitatea era de fapt o naivitate de pe acelasi etaj cu prostia. Fara sa pot evalua corect importanta situatiei, am decis sa nu repet ca un reportofon comentariul invatat acasa, ci sa uimesc comisia cu o idee proprie. I-am dat si titlu. “Unirea simetrica a planurilor compozitionale in ultima strofa din Floarea Albastra”.
Patru si zece.